Articole

istoria tarii noastre.

PELERINAJE

descoperim impreuna frumsetile tarii noastre.

Comenzi de Icoane

Vanzare si prezentare.

Poze si impresii din pelerinaje

Bucuria de a fi impreuna.

This is default featured slide 5 title

Go to Blogger edit html and find these sentences.Now replace these sentences with your own descriptions.

Articole din Situl Pagina de Folos

Etichete:

Minunile martirilor din inchisorile comuniste de la Aiud


O bătrânică din judeţul Cluj, fiind bolnavă de cancer, gradul IV metastază, a fost dată de duhovnicul ei cu untdelemn din candela Maicii Domnului de la osuar, spunându-i că după câteva zile să meargă la medic şi să-şi repete analizele. Medicii au rămas uimiţi pentru că nu mai găsiseră nici o urmă de cancer.
Un băieţel din Slatina, de 12 ani, s-a îmbolnăvit de o boală foarte rară de piele. Avea bubiţe pe tot corpul din creştet şi până în tălpi care supurau puroi şi sânge şi care mai şi produceau o mâncărime foarte mare. Mama copilului s-a dus disperată la duhovnicul ei, spunându-i că nu ştie ce să mai facă cu băiatul ei, pentru că cei mai buni doctori de piele din Bucureşti nu reuşiseră să-i găsească diagnosticul şi chiar în ziua respectivă trebuia să meargă din nou la Bucureşti. Părintele i-a spus: „Soro, chiar acum am primit untdelemn din candela Sfinţilor de la Aiud şi dacă avem credinţă, Dumnezeu va face minuni". L‑a dat pe copilaş şi, în drum de la Slatina spre Bucureşti, în tren, i s-au uscat bubiţele, au căzut jos şi a ajuns complet vindecat la medici.

Un preot cu o evlavie deosebită la Sfinţii din temniţa Aiudului mi-a cerut o bucăţică de sfinte moaşte pe care i le-am trimis printr-un diacon. Părintele diacon ajunsese noaptea la locuinţa părintelui şi, dându-i‑le, acesta se ducea cu bucurie mare spre camera lui, voind să le pună la locul special amenajat pentru Sfânt. La un moment dat, înainte să ajungă în cameră, aude din spate o voce care a strigat aşa: „Ioan!!!". Părintele, uimit, s-a uitat în spate şi n-a văzut pe nimeni. Venindu-şi puţin în fire şi înţelegând că n-a fost voce de om cunoscut, a deschis cu grijă capacul răcliţei şi, uitându-se spre sfintele moaşte, le-a întrebat: „Te cheamă Ioan?" iar sfântul i-a răspuns: „Da!!!"

Două femei din Aiud, venind la mănăstire, mi-au spus că acuză dureri foarte mari la încheieturile genunchilor şi gleznei. Le-am dat untdelemn din candela Maicii Domnului şi a sfinţilor, sfătuindu-le să se dea la locul durerii. După o săptămână au venit şi mi-au spus că după ce s-au dat cu untdelemn, li s-au luat durerile cu mâna. M-am cutremurat!

Un alt preot avea Sfinte Moaşte de la Aiud acasă; s-a trezit într-o zi cu patru vrăjitoare la poartă care i-au zis: - Părinte, i-a de aici 400.000 de Euro şi mută-te de aici! Dându-şi seama repede cu cine stă de vorbă le-a răspuns scurt: - Eu nu mă mut de aici! Rămânând uimite de refuz au continuat cu insistenţă să-i spună: - Dacă nu te muţi tu, atunci spune-i la acela care stă în casă cu tine, el să se mute. Înţelegând părintele că este vorba de Sfântul de la Aiud le-a zis: - Eu nu-L dau pe Hristos afară din casă!!! Şi le-a închis poarta în nas. Până să aducă Sfintele moaşte acasă avea mari necazuri cu vrăjitoarele, dar din ziua aceea nu le-a mai văzut şi nici nu a mai avut probleme.

Uneori vin oameni bolnavi care nu au o credinţă aşa de mare şi se dau cu untdelemnul sfinţilor cu multă îndoială şi chiar şi aşa, sfinţii fac minuni. Aşa dar mare au primit aceşti pătimitori ai lui Hristos!De exemplu, un tânăr avea o boală gravă de piele, pentru care medicii nu i-au găsit leac. Mama lui era credincioasă însă, şi a luat de aici nişte ulei să-i ungă trupul. Când a ajuns acasă, i-a uns o parte din trup, pentru că tânărul nu avea încredere şi, o minune, dimineaţa, locul care fusese uns cu ulei, era dimineaţă fără pată, sănătos.

Odată a venit un părinte de la Timişoara şi mi-a spus că mama lui a avut un atac cerebral şi era într-o stare foarte gravă de comă. Au dat-o cu untdelemn şi şi-a revenit complet.O femeie din Aiud avea dureri foarte mari la glezne. Cum s-a dat cu ulei i s-a luat durerea instantaneu ca și cu mâna. Şi nu s-a dat cu o credinţă cum o au de pildă unii bolnavi de cancer faţă de Sf. Ierarh Nectarie de Eghina sau Sf. Ioan Rusu. În schimb, aici, chiar dacă vin cu o credinţă foarte mică, se dau cu untdelemn şi se tămăduiesc.

Iarăşi, un domn din Aiud lucrează la penitenciar şi are foarte mari probleme cu spatele şi era caz de operaţie. După ce s-a dat cu ulei de la Maica Domnului, nu mai avea nici o durere şi nu a mai fost nevoie de nici o operaţie.

Nu mai spun de cazuri de demonizare. Au venit aici nişte fete demonizate şi numai ce se apropiau de osuar, începeau să zbiere şi să cadă pe jos, de ziceai că-s în gură de şarpe. Au fost două demonizate de la Satu Mare şi după ce au venit aici la rugăciune, li s-a mai ameliorat starea o bună perioadă de timp, dar am auzit că acum iar se simt rău.

A fost un grup de sârbi cu evlavie la martirajul românesc din temniţele comuniste şi era şi o doctoriţă printre ei, care mi-a mărturisit: „Părinte, n-am vrut să vă spun dar totuşi vreau să vă spun ce mi s-a întâmplat". Îi dădusem, când venise prima dată aici, o parte de oseminte, ca să le pună la dânsa la spital. Şi-mi zice: „Părinte, când am plecat de la Aiud spre Petru Vodă, în drum am aţipit. Şi, când am aţipit, am văzut în faţa ochilor un tânăr foarte frumos, cu foarte multe hematoame pe cap şi-i curgea sânge, şi foarte frumos la chip. Când l-am văzut, m-am înspăimântat; s-a menţinut câteva clipe vedenia, după care a dispărut şi în locul chipului lui a apărut o cruce foarte luminoasă, care a persistat câteva secunde, după care m-am trezit şi am bufnit în plâns". Sfântul i s-a arătat.


Mărturii ale martirajului sfinţilor din Aiud.


1. Acest femur a fost rupt şi s-a lipit fără îngrijire medicală. Ar fi trebuit să-i pună tijă metalică, cu plăcuţă, cu şurubele, imobilizat obligatoriu la pat – ca să se poată prinde această ruptură.

2. Acesta îşi păstrează firele de păr inclusiv cu piele carbonizată. Deci este imposibil să fii ars în foc şi să-ţi rămână părul pe piele.

3. Aici este o aşchie smulsă din os, din timpul vieţii şi vă daţi seama prin ce dureri inimaginabile trecea omul acesta…

4. Aici se vede limpede cum a fost împuşcat; vedeţi o gaură de glonţ şi în interior se păstrează sânge închegat de la hemoragia pe care a avut-o.

5. Acesta a fost tăiat cu pânză de circular pe viu.

6. Acesta după dantură are maxim 28 de ani. Acesta a avut infecţie la mandibula de jos. Infecţia se numeşte furia dinţilor şi cauzează dureri atât de mari, încât dacă nu este dus imediat la medic, ajunge să înnebunească de dureri.

7. Osul acesta, uitaţi ce anormal de curbat este, la 90 de grade, de la poziţiile incomode în care au fost puşi să stea – este ultimul os de la coloana vertebrală.

8. Tibie deformată şi refăcută fără îngrijire medicală.

9. Acestea două aparţin aceluiaşi sfânt, uitaţi-vă la asemănarea perfectă între ele şi cât de galbene şi frumoase sunt.

10. Asta este mărturia coastei căreia i-a fost băgată suliţa în inimă. Nu ieşea nici unul din închisoare fără să i se bage suliţa în inimă de către gardian, ca să fie sigur că e mort.


Mărturii adunate şi relatate de Ierom. Augustin, preot slujitor la Mănăstirea Aiud, ridicata langa inchisoarea in care au sfarsit multi dintre martiri. Acestea le-am primit pe e-mail.

0 comentarii
Etichete:

Un document secret trimis de partid membrilor mişcării comuniste

Textul de mai jos a apărut pentru prima dată în numărul din 14 octombrie 1945 al cotidianului Nuovo Cittadino de Genova.

El este preluat, prin intermediul unei traduceri în engleză, dintr-un text publicat în limba armeană, în Beirut, Liban, în anul 1947.

În preambul, publicaţia libaneză explică faptul în acel moment, în ţările care se „alăturaseră” Uniunii Sovietice (Estonia, Lituania, Letonia, Bielorusia, Ucraina de vest şi Basarabia), directiva 124, cu privire la atitudinea regimului sovietic faţă de religie, se află în faza de implementare, dar că aplicarea ei era limitată din pricina împrejurărilor. Această directivă era deja în vigoare în Uniunea Sovietică de circa zece ani, dar implementarea ei nu intrase încă în faza finală de aplicare.

În prima fază (1918), se acorda libertate atât religiei, cât şi activităţilor antireligioase.
În faza aflată în derulare în acel moment (care începuse în Rusia în 1929 şi se aplica în Uniunea Sovietică din 1936) se acorda libertate doar pentru închinarea religioasă în biserici şi pentru acţiunile antireligioase.

În faza următoare, pe care Lenin şi tovarăşii lui o plănuiseră în perioada 1918-1923, nu mai erau permise decât eforturile antireligioase, astfel încât religia să poată fi eliminată definitiv, şi odată cu ea şi necesitatea existenţei Directivei 124.
Un document secret trimis de partid membrilor mişcării comuniste

Dragi tovarăşi de luptă,

Voi sunteţi puternici, dar iată aici câteva directive pentru ca acţiunile voastre să fie şi mai eficiente.

Ţineţi minte că transformarea comunistă a întregii Europe este ţelul nostru suprem. Datoria voastră este de a lucra în acest scop în locul în care vă aflaţi, prin orice mijloace şi cu orice preţ.
Aşa cum bine ştiţi, transformarea comunistă a lumii înseamnă eliberarea omenirii din lanţurile cu care a legat-o timp de multe veacuri barbaria creştină; această transformare înseamnă, în esenţă, eliberarea de sub o robie întreită: a religiei, a autorităţii naţionale şi a proprietăţii private.
Pentru moment însă, responsabilităţile voastre sunt destul de limitate. Iată „cele zece porunci” pe care le avem pentru voi:

1. Nu faceţi cunoscute scopurile noastre unor oameni imaturi, altfel veţi pune totul în pericol.
2. Evitaţi orice fel de discuţii care ar putea da în vileag scopul nostru (mai ales atunci când vorbiţi cu ipocriţii de preoţi); negaţi orice care ar putea divulga acest scop, spunându-le oamenilor că noi de fapt nu suntem împotriva religiei, a patriei şi a familiei.
3. Folosiţi-vă de orice idee plăcută şi pozitivă, ca şi de umor şi ironie, pentru a le arăta celor din jur cât de liberi sunteţi fără religie. Faceţi-i să înţeleagă că se poate trăi bine fără religie; mai mult chiar, că oamenii pot trăi mai bine dacă se eliberează de ea.
4. Voi aveţi înalta responsabilitate de a distruge tot ceea ce este moral, înşelându-i pe cei lipsiţi de experienţă şi creând în jurul vostru o atmosferă absolut imorală. Acesta este ţelul nostru suprem - de a suprima moralitatea.
5. Folosiţi-vă de toate mijloacele aflate la dispoziţie pentru a-i face pe prietenii voştri să nu mai meargă la biserică, în mod special prin calomnierea preoţilor şi a episcopilor. Calomniaţi şi înşelaţi. Este absolut legitim să le spuneţi prietenilor voştri tot felul de poveşti, mai vechi sau mai noi, despre biserică, pentru a-i convinge în acest sens.
6. Un alt obstacol şi o altă misiune pentru voi este distrugerea familiei creştine, învăţându-i pe oameni să renunţe la ceremonia religioasă a căsătoriei şi încurajându-i pe băieţi şi pe fete să caute plăcerea şi să fie indiferenţi faţă de familie şi profesie. Îndepărtaţi-i pe tineri de familiile lor.
7. Faceţi-i pe cei din clasa muncitoare să iubească anarhia, insolenţa, agresivitatea, răzbunarea şi vărsarea de sânge.
8. Promovaţi ideea că muncitorul este victima capitalismului şi a aliaţilor lui, respectiv autorităţile de stat şi preoţii.
9. Fiţi primii care se oferă să facă servicii prietenilor. Vorbiţi tare şi faceţi-vă cunoscuţi. Întreceţi-i pe catolici în binele făcut altora şi comparaţi-i apoi pe catolici cu comuniştii. Fiţi în fruntea oricărei mişcări.
10. Contestaţi, contestaţi, contestaţi pe liderii spirituali şi etica catolică.

Hrăniţi-i pe muncitori cu iluzia că doar noi suntem cu adevărat liberi, că noi suntem singurii care îi putem elibera. Nu vă temeţi şi nu cedaţi, chiar dacă mai avem nevoie să rămânem încă trei până la cinci ani în clandestinitate. Lupta noastră va merge mereu înainte, pentru că catolicii sunt ignoranţi, fricoşi şi leneşi.

Noi vom învinge. Fiţi o adevărată celulă comunistă. Stăpâniţi în locul în care sunteţi. Nu lăsaţi ca acest document să ajungă în mâinile preoţilor şi a oamenilor incapabili de a înţelege ideologia noastră.
Textul este preluat de aici> http://danutm.wordpress.com/2008/09/18/ce-este-comunismul/

0 comentarii
Etichete: ,

Marin Raduca - colegul de celula a lui Gafencu si Ianolide

Textul este preluat de pe blogul lui Laurentiu Dumitru http://laurentiudumitru.ro/blog/2008/09/22/cu-gafencu-si-ianolide-in-celula/


Frate Laurenţiu, îţi scriu, după cum am promis, despre Domnul Marin Răducă. L-am cunoscut pe vapor, în drum spre Muntele Athos; am luat parte împreună la discuţie cu un Părinte din Teleorman. M-am bucurat că acest bătrân simplu, micuţ, slab, cu ochii vii – un bătrân frumos – care filma totul şi manifesta interes de cele duhovniceşti, este român. Asta am aflat-o în drumul dintre Kareia şi Schitul Prodromu, într-un maxi-taxi, în care am stat pe scaune alăturate. Am aflat că are 87 de ani, că a mai fost în Athos cu 6-7 ani în urmă şi că atunci a stat 2-3 luni, în perioada Postului Mare, împreună cu pustnicii din Athos. Povestea întâmplarea fericită când a participat la o adunare a Pustnicilor înaintea începerii Postului, cerând atunci să fie primit sub ascultarea unuia dintre ei şi să petreacă Postul în Munte… N-a mărturisit întâmplările minunate pe care le-a trăit pe acolo, dar mi-a dat o lecţie de duhovnicie adâncă, evocând cu pătrundere şi har drumul de înnoire lăuntrică. Sincer să fiu, mă aşteptam în Athos la minuni şi pe Nea Marin nu prea l-am apreciat, pentru ca mai apoi să rămân uimit văzând cum îl primesc călugării din Prodromu, ca pe un împreună slujitor!


L-am pierdut din vedere pentru câteva zile pe acest bătrân vioi, care avea un bagaj de trei ori mai mare decât al meu, încât se clătina când păşea – aveam impresia că cineva îl ridică de grumaz ca să nu cadă – şi care avea dorinţa nefirească de a rămâne pe Munte câteva săptămâni până la Praznicul Schimbării la Faţă, când voia să vadă vârful Sfântului Munte.


Ne-am revăzut tot pe vapor şi am aflat că nu primise binecuvântare să urce pe Aton şi că, de aceea, se hotărâse să se întoarcă acasă. L-am luat cu noi, căci voia să ajungă în Tesalonic şi, din vorbă în vorbă, am aflat taina ochilor lui.


Omul făcuse parte din frăţiile de cruce, şi, cu această acuzaţie, a fost condamnat la 15-20 de ani de închisoare, din care a ispăşit 12. După ce a ieşit, s-a căsătorit cu o fată din satul său, cu mult mai mică, şi, după câteva luni a fost închis din nou, condamnat la 10 ani, din care a ispăşit 7. Întors acasă, şi-a recunoscut fiica în parcul de joacă, şi-a întregit familia – soţia l-a aşteptat, nu s-a recăsătorit la insistenţele părinţilor, deşi primise acasă într-o valiză toate hainele soţului ca semn că e mort. A lucrat ca electrician automatist. În ciuda faptului că era singurul din întreprindere care ştia să lucreze după instrucţiunile inginerilor germani care întemeiaseră instituţia, a fost permanent prigonit, dosădit… A purtat această cruce a suferinţei până la căderea comunismului şi, din spirit circumspect, nu a depus mărturii, nu s-a plâns, nu a cerut drepturi. Fiica sa cea mică, plecată în Australia, a aflat de curând că tatăl ei a pătimit în închisorile comuniste. Se mândreşte acolo cu ceea ce ar fi putut să se mândrească în propria ţară. Dar aici acoperim cu moloz. Am vrut să zic cu var, dar suna a Paşte şi n-avea legătură cu nesimţirea noastră.


L-am întrebat dacă l-a văzut pe Gafencu, pe Ianolide. S-a mirat de întrebare şi mi-a spus că au suferit împreună, au stat în aceeaşi celulă. Dar comuniştii au separat pe cei care îi numeau Mistici de legionarii care nu abdicau de la opoziţia făţişă. Mi-a explicat că grupul Gafencu a intrat în contact cu Pr. Arsenie Boca şi cu Pr. Stăniloae şi, de atunci, ei au început urcuşul Taboric. Cei din grupul legionar, în frunte cu Mircea Vulcănescu şi alţii au rămas pe linia rezistenţei legionare. Ştiind comuniştii că vechii legionari sunt disciplinaţi şi corecţi, pe cei din grupul misticilor i-au tratat mai indulgent. De aceea, erau priviţi de fraţii lor de suferinţă, între care şi Nea Marin Răducă, drept farisei. În schimb, acestora din urmă li se aplica regim de exterminare. Şi mi-a relatat cum Mircea Vulcănescu se întindea pe cimentul inundat şi îngheţat ca ei să stea deasupra, să se salveze. Argumenta Mircea Vulcănescu că el fiind mai mare, mai corpolent, îi poate ţine pe mai mulţi dintre ei. Au trecut ani în care ei s-au privit cu reţineri.


Dar, spunea Dl. Marin că atunci când trecea pe lângă Gafencu acesta îi striga aproape „Rugăciunea, să nu laşi rugăciunea!” sau „Fii tare! Rezistă!” Mai apoi, a înţeles că ei ţintiseră mai sus şi nu i-a mai judecat.


E interesant cum a scăpat acest om de furia dezlănţuită a Satanei, cum a rezistat, cum împrăştie lumină, cum are tăria să facă drumuri de mii de kilometri ca să filmeze pentru prieteni frumuseţile Ortodoxiei, cum ascunde atâtea şi cum de nu se plânge, nu detestă. Noi ştim cum, dar alţii ar fi curioşi să afle, ar fi dornici să afle. El e una din făcliile încă în viaţă pe care le ascundem în moloz înainte de a muri. Vom aştepta 300 de ani ca să afle copiii noştri că cei decapitaţi de comunism sunt SFINŢI şi MĂRTURISITORI…


Ce bine că de sus ei ne veghează cu îngăduinţă, cu iubire, cu grijă părintească, şi se roagă lui Dumnezeu pentru noi, născocesc pentru noi motive de ispăşire, pe care, dacă le-am cunoaşte, am găsi de cuviinţă să ne lungim somnul, că are cine şi mai e timp până la Iadul cel mare.


Rânduieşte tu cele de folos. Cunoşti mai mulţi oameni. Eşti aplecat spre acestea, asta e crucea ta! Mă bucur nespus când văd că munciţi. O lume se uită la voi şi aşteaptă enorm. Poate nu vă închipuiţi cât de căutaţi şi cât de doriţi sunteţi în tot ce aveţi sfânt şi curat. ROMÂNIA NU ESTE CE SE VEDE! Dar dacă noi dormim, copiii noştri vor deschide ochii în întuneric. Aşa că spor la lucru! Dumnezeu să înmulţească tot darul la voi!


Doamne ajută!


Marius Ştefan

1 comentarii
Etichete:

Parintele Ilie Lacatusu

Pãrintele Ilie s-a nãscut pe 6 decembrie 1909 în satul Crãpãturile, judeţul Vâlcea, din pãrinţi binecredincioşi. Şi-a dorit de mic copil sã-i slujeascã lui Dumnezeu şi astfel, în 1934, a absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti. La puţin timp dupã aceea a fost hirotonit. Slujirea preoţeascã i-a adus multe satisfacţii duhovniceşti. Pentru mãrturisirea lui Hristos, a fost ca un ghimpe pentru regimul ateu al veacului trecut şi, din acest motiv, a avut mult de suferit. Aceasta nu l-a împiedicat deloc în propovãduirea “Cuvântului Adevãrului”, cãci el mai mult se temea de Dumnezeu decât de oameni. A suferit pentru biserica şi neamul sãu, pe care l-a iubit, ducându-şi crucea grea prin închisori, asemenea pãrintelui Dumitru Stãniloae, a ieroschimonahului Daniil (Sandu) Tudor-mort la închisoarea Aiud, a preotului Dimitrie Bejan, a protosinghelilor Nicodim Mãndiţã, Arsenie Boca, Benedict Ghiuş, tânãrului Constantin Oprişan - mort la închisoarea Piteşti, a studentului Valeriu Gafencu şi a multor altora.

Părintele Ilie Lăcătuşu a fost arestat în anul 1952 şi dus în judeţul Constanţa, la coloniile Galeş şi Peninsula. În 1954 a fost eliberat, iar din 1959 pânã în 1964, a fost arestat şi condamnat la muncã silnicã în Deltã, la Periprava, unde l-a întâlnit pe pãrintele Iustin Pârvu (stareţ la mănăstirea Petru Vodă din Neamţ, unul dintre puţinii mari duhovnici pe care îi mai avem printre noi). Acolo s-au petrecut fapte demne de vieţile sfinţilor. Dupã ce a fost eliberat, s-a stabilit forţat la Bolintin, unde a lucrat ca zidar. Între anii 1965-2970, pãrintele Ilie a slujit într-o parohie din judeţul Teleorman, iar în 1970, a fost transferat în judeţul Ilfov la Cucuruz, unde, în ianuarie 1978, este pensionat. Suferinţele din timpul vieţii i-au afectat foarte mult sãnãtatea şi din acest motiv şi-a petrecut sfârşitul vieţii în spital, unde a spus cã, dacă nu va muri pânã la 22 iulie, va mai trãi încã doi ani. Tot atunci, a mai spus cã, dacã soţia sa va înceta din viaţã peste 15 ani, sã fie îngropatã lângã el, ceea ce s-a împlinit. Dupã cum a spus, pãrintele Ilie a trecut la cele veşnice exact la 22 iulie, acelaşi an (1983). Pe 22 septembrie 1998, la înmormântarea soţiei pãrintelui Ilie, cei prezenţi s-au aflat în faţa unui fapt neaşteptat: trupul pãrintelui era neputrezit, uscat şi plãcut mirositor. Părintele şi-a ştiut ziua morţii şi a mai ştiut că Dumnezeu l-a umplut de har, ca pe un sfânt ce este.

La aflarea sfintelor moaşte, fiica pãrintelui Ilie, Maria Sabina Spirache, singurul urmaş încã în viaţã, a sesizat descoperirea Arhiepiscopiei Bucureştilor, care a primit cu bucurie aceastã veste. Câteva luni mai târziu, pe postul naţional de televiziune, a fost difuza filmul documentar “Semne”, realizat de regizorul Cornel Ciomâzgã, în care este prezentatã descoperirea.

Moaştele pãrintelui Ilie Lãcãtuşu au fost descoperite în data de 29 septembrie 1998. Trupul neputred al sfântului, în greutate de 7-8 kg, a fost gãsit la 15 ani dupã moartea sa, în condiţiile corespunzãtoare sfintelor moaşte: nestricãcios, frumos mirositor, uscat şi uşor, pielea de culoarea alunului, pãstrându-şi dimensiunile şi aspectul, pe care privindul nu provoacã spaimã, ci bucurie duhovniceascã, dând impresia unui om care doarme.

Omul rugăciunii neîncetate

O altã minune de acest fel este descoperirea, în aceleaşi condiţii, în anul 1980, a moaştelor Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ, care a vieţuit în pustia Hozevei, din }ara Sfântã, şi care a fost canonizat în anul 1992. Asemenea moaştelor Sfântului Ilie Lãcãtuşu, în România mai sunt moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi, Sfântului Ioan cel Nou de la Suveava, Sfântului Dimitrie Basarabov din Bucureşti, Sfintei Filofteia de la Curtea de Argeş, Sfântului Iosif de la Partoş.

Pãrintele Ilie era un om al rugãciunii. Indiferent de ce se întâmpla în jurul sãu, era mereu cu mintea la Dumnezeu. Rugãciunea lui era profundã şi neîncetatã, ceea ce-l fãcea sã vadã lucrurile mai clare, în profunzimea lor, mai aproape de Adevãr. Era un bun sfãtuitor şi nu se implica decât în probleme de ordin duhovnicesc. Stãtea mereu retras şi medita, iar de câte ori apãrea câte o problemã în cadrul închisorii, mereu gãsea soluţia duhovniceascã spre salvarea colegilor de suferinţã. Mulţi dintre deţinuţi nu rezistau presiunilor psihice şi fizice la care erau supuşi, de aceea unii încercau sã evadeze, alţii intenţionau sã se sinucidã, iar alţii sã se lepede de Hristos, pentru a scãpa de chinurile la care îi supuneau călăii. Foamea şi suferinţa atinseserã culmi maxime. În aceste împrejurãri, pãrintele Lãcãtuşu pe mulţi îi îmbãrbãta, altora le era alinare, fãcând ca sfaturile sale sã fie un bun leac pentru cei închişi împreunã cu el. Cu toate presiunile ce se fãceau asupra lor, rugãciunea şi rãbdarea, iubirea, nãdejdea sau mai ales credinţa, îl ajutau pe pãrintele Ilie sã-şi menţinã pacea interioarã, rãmânând astfel neclintit în faţa urii şi a rãutãţii, a violenţei şi a tuturor lucrãrilor cu adevãrat demonice ce se exercitau asupra celor întemniţaţi. Mereu gãsea soluţii pacificatoare, iar împotriva “ighemonii” închisorii nu avea nimic de obiectat. Singura lui vinã era cã nu putea fi reeducat.

Cazul pãrintelui Lãcãtuşu a stârnit o vie şi fireascã senzaţie în mass-media, dar mai ales în rândul credincioşilor. Mai multe asociaţii non-guvernamentale au cerut Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române deschiderea unui dosar de canonizare, ceea ce înseamnã trecerea pãrintelui Ilie în rândul sfinţilor Bisericii Ortodoxe Romane, în calendar şi la sfintele slujbe.

Vestea aflãrii moaştelor pãrintelui Ilie Lãcãtuşu s-a rãspândit în toate colţurile ţãrii. Credincioşi, cãlugãri şi preoţi îl cinstesc pe pãrintele Ilie ca pe un sfânt şi se roagã pentru grabnica sa canonizare. Astfel, prima icoanã a Sfântului Ilie Mãrturisitorul a fost pictatã pe peretele exterior al bisericii Mânãstirii Petru Vodã. Stareţul mânãstirii, protos. Iustin Pârvu, este unul dintre aceia care a petrecut ani grei de închisoare (17 ani) şi, cunoscându-l pe pãrintele Ilie, a rãmas profund impresionat de viaţa sa duhovniceascã. În prezent, moaştele pãrintelui Ilie se aflã în cripta de la cimitirul “Adormirea Maicii Domnului” din cartierul Giuleşti (Bucureşti), unde a fost înmormântat, într-un sicriu nou, din sticlã, pentru a putea fi vãzut de oricine. Mulţi credincioşi, preoţi, cãlugãri şi chiar unii arhierei au fost şi merg în continuare sã se închine şi sã-i cearã ajutorul sfântului mãrturisitor. Este foarte important de înţeles ce înseamnã pãrintele Ilie pentru fiecare dintre noi, un exemplu de trãire creştinã a acestor vremuri, în care ni se aratã cã încã se mai poate dobândi Harul Duhului Sfânt“.


Articol preluat de pe> http://www.razbointrucuvant.ro/2008/07/21/parintele-ilie-lacatusu-sfantul-neputrezit-din-giulesti-25-de-ani-de-la-ridicarea-sufletului-sau-la-cer/

0 comentarii
Etichete: , ,

Interviu cu Parintele Justin Parvu

Martirii din inchisori ar trebui canonizati

- Parinte Justin, cu putine zile in urma ati fost la Sighet sa vizitati celulele de tortura ale detinutilor politici. Ce impresii si sentimente v-au trezit aceste marturii ale jertfei martirilor nostri impotriva comunismului?

- In situatia grea, de scandaluri, discutii tumultuoase si tulburari care s-au abatut asupra Bisericii si natiunii noastre in ultima vreme, mi s-a cuprins sufletul de durere si m-au lasat fara de glas. Dusmania s-a inmultit pana si intre noi, crestinii ortodocsi, si ajungi sa nu mai poti spune nimic, ca totul ti se rastalmaceste si iti intorc impotriva ta orice cuvant sau atitudine. Atata diferenta este intre crestinii de azi si fratii mei de suferinta care si-au dat viata in puscarii pentru Dumnezeu si neamul lor! In tara noastra, toate confesiunile care au existat de-a lungul istoriei, ortodocsi, romano-catolici, greco-catolici, musulmani, protestanti, de toate nuantele - am dus o viata linistita, pasnica, netulburata de nimeni, atata vreme cat fiecare a cautat sa nu deranjeze pe celalalt. Si aceasta o spun in urma vizitei pe care am facut-o la Sighet, prin Satu Mare, prin Maramures.

- Ce ati descoperit in aceste temnite?

- Am trecut prin aceste locasuri de suferinta ale neamului. Am vizitat celulele, am vizitat camerele de tortura, am vizitat camera de executie, am vizitat camera mortuara si, in cele din urma, m-am inchinat si am aprins o lumanare la subsolul, unde erau locurile cele mai izolate, unde se pedepseau dupa periculozitatea si gradul lor politic pe care l-a avut fiecare. Ei bine, aici am putea spune ca este un altar al neamului nostru crestinesc. Nu vreau sa fac acum o deosebire intre unii si altii; eu imi apar ortodoxia, pentru ca m-am nascut ortodox, am luptat pentru aceasta ortodoxie si vreau sa mor in ea, dar am toata dragostea si elanul pentru toti cei care au participat la lupta aceasta anticomunista. Am vazut, de pilda, celula lui Iuliu Maniu. …cu un pat de fier, cu o carpa cu care se invelea si zeghele la picioarele patului; o fotografie care mai lumina putin in coltul stang al patului… unde si-a continuat pedeapsa pana la moarte. Cand am intrat in celula lui, nu m-am mai gandit nici ca este greco-catolic, ca este romano-catolic, nici ca este ortodox. M-am gandit la dragostea lui pentru neamul pentru care a suferit. Pentru ca, lasand la o parte toate conflictele acestea politice, a fost omul care s-a angajat in viata pentru o realizare a tarii noastre. Din punct de vedere al convingerilor sale religioase, asta il priveste pe el ca om, dar in ceea ce priveste raportul lui fata de natiune, ramane la inaltimea cuvenita de onoare acestor locuri.

- Dar si Sfintia Voastra a trecut prin inchisori, 17 ani din viata…

- Da, da, asa-i. Mi-aduc aminte, eram intr-o celula din Aiud cu ministrul comunicatiilor Mares si generalul Arbore, condamnat la 25 de ani criminal de razboi. Ei nu au stat mult acolo, caci au fost dusi la Sighet. Deci toti marii demnitari, criminali de razboi si detinuti politici - i-au ales din toate inchisorile si i-au trecut in Sighet. Ei, trecand pe langa Tisa, am dedus de ce i-au adus tocmai aici in nordul tarii, in cea mai teribila izolare - pentru ca, la un moment dat, de se intampla ceva, ei, rusii, sa se asigure si sa-i treaca imediat intr-o ora dincolo de Tisa. Noi purtam aceasta cruce a Gherlei, a Aiudului, a Sighetului, pentru ca sa rasplatim toate pacatele neamului nostru, de la inceputurile vietii politice dupa secolul XIX si pana-n prezent. Daca va veni peste noi o alta pedeapsa, si care va veni numaidecat, va veni pentru nerecunostinta noastra a romanilor ortodocsi care calcam pe jertfele martirilor. Oriunde ne-am indrepta e picatura de sange pe metru patrat.

- Nu credeti ca ar trebui canonizati, parinte, acesti martiri ai neamului?

- Avem aceasta perioada in istorie cu care ne putem duce in fata lui Dumnezeu cu icoanele acestor martiri din tot cuprinsul tarii, din toate puscariile, martiri care implinesc toate conditiile canonice necesare unei canonizari. Daca Biserica noastra ortodoxa nu se va apropia cu toata dragostea, cu tot dinadinsul de jertfa acestor tineri, vom avea soarta cea mai degradanta si mai disperata a popoarelor care au disparut de pe harta Europei. De aceea, nu ne ramane astazi decat sa ne reintoarcem la aceste jertfe inalte pe care Dumnezeu i-a ales si i-a asezat sa moara in cele mai groaznice chinuri. Nu trebuie sa stea in cale coloratura politica; politica este ceva omenesc, dar ce-i revine Bisericii este ca dumnezeiescul sa-l scoata din omenesc si sa-l puna la adevarata valoare. Nu ne intereseaza ce a fost Sf. Gheorghe, ce a fost Sf. Dumitru, ce a fost Sf. Ioan Iacob, nu ne intereseaza daca a fost pe vechi sau pe nou, daca a fost legionar sau nu - ei raman martiri pentru ca au jertfit viata lor pentru Dumnezeu si neamul lor, ca niste adevarati chemati si alesi ai Lui. Trebuie sa ne dezbracam de mentalitatea ca a fost dintr-un partid sau altul. Noi suntem datori sa-i punem in icoana pentru viitorul natiei si Bisericii noastre, ca oglinzi bine roditoare in viata noastra crestin-ortodoxa. Pentru ca samanta crestinismului este sangele acestor martiri. Asa sa ne ajute bunul Dumnezeu sa ajungem la o lumina care sa bucure neamul prin canonizarea macar a unora dintre ei. Dumnezeu sa ne ierte pe toti si sa aleaga Domnul ceea ce este de folos neamului nostru.

- Sfintia voastra cum vedeti relatia intre Biserica si Stat?

- Biserica si statul trebuie sa fie foarte strans legate. Pentru ca ce inseamna o biserica intr-un stat? Biserica este cea care educa omul politic de maine. Biserica este mama de creare a taranului nostru, a romanului nostru dintotdeauna si de pretutindeni; este scoala de formare a omului de maine care sa stie sa-si ia soarta neamului, sa-l duca mai departe pe umerii lui. Statul cine este? Statul este orice cetatean roman, nascut si educat in limba si in credinta acestei tari; fiecare cetatean trebuie sa se indrepte in casa lui de unde a plecat - adica in biserica. Biserica trebuie sa fie aceea care stapaneste viata spirituala, viata culturala si de aici plecand, si viata politica. Un crestin adevarat trebuie sa stie ce alege copiilor si stranepotilor lui. Daca noi vom forma o generatie de oameni luminati de Duhul Sfant, avem un viitor stralucit pentru natia noastra. Daca avem o spiritualitate ortodoxa intr-un neam, avem si o economie buna, avem oameni care sa se sacrifice pentru aproapele si pentru buna conduita a tarii. Cine are drept mai mult asupra unui cetatean daca nu Biserica care l-a nascut din cristelnita, l-a impartasit, l-a miruit si l-a facut un ostas al lui Hristos. Dar din pacate, acest duh al vietii politice din ziua de azi este strain de viata si de chemarea si de rostul pe care-l avem noi, ca romani, al unui stat de mantuire. Dar nu, vine interesul strain din afara care se opune la orice ideal frumos. De exemplu, daca se alege un guvern crestin - nu, astia nu-s buni, astia-s legionari! Elita neamului au bagat-o in inchisori, iar dusmanii domnesc in tara noastra. Rostul partidelor la noi in tara si peste tot nu este altceva decat dispersarea unitatii neamului. Dar noi suntem asa de slabi si nu ne dam seama de mafia asta straina care dezmembreaza unitatea noastra prin toate mijloacele. Nu mai avem voie sa pomenim numele de roman, sa numai avem notiunea de bulgar, de rus, de german; toate nationalitatile sa fie una, o apa si un pamant peste tot, sa nu mai sti de unde vii si incotro mergem.

- Si in Biserica se vorbeste acum de un duh nou, de o redefinire a dogmelor. Avem dreptul sa redefinim dogmele?

- Aceasta este o indrazneala prea inalta, la care nici nu indraznesc sa ma gandesc - ca noi sa revizuim dogmele. Inseamna sa ne taiem capul. Sa ramana numai picioarele, capul sa se duca in alta parte; capul sa mearga intr-o parte, iar picioarele intr-alta. Cam asa inteleg eu. Ce sa redefinim? Putem noi sa ne intoarcem impotriva Sf. Vasile? Pot sa ma iau eu de Sf. Ioan Gura de Aur? Putem noi sa ne ridicam impotriva celor sapte sinoade ecumenice? Putem oare sa ne ridicam impotriva jertfelor care au pecetluit cu sangele aceste canoane si randuieli? Eu ma inspaimant numai cand trebuie sa dau numai un canon de penitenta. Tremur in fata Sf. Vasile cel Mare cand ma simt nevoit sa reduc un canon de 20 de ani pentru pacate grave, cum ar fi avortul, la sapte ani sau mai putin, in functie de pocainta fiecaruia - daramite sa redefinim dogmele? Ma cutremur cand ma pun in postura ca eu sa fiu mai mare decat Sf. Vasile. Is duhurile astea asa de grele, incat acum noi ca aproape numai avem glas. Nu vedeti ca toate incercarile noastre de a limpezi cumva o stare de lucru nu ajung decat sa fim sfidati si considerati nebuni fata de lumea aceasta? Homosexualii care marsaluiesc insa pe strazile Bucurestiului sunt in regula, de ei nu se mai leaga nimeni. De aceea si spun: cat priveste viata noastra bisericeasca, noi nu putem sa avem nici o stare buna, atata vreme cat vom avea in fruntea Bisericii o ceata de talhari si de vanzatori. Toate relele vin tot din cauza tradatorilor care au fost cumparati. Am ajuns la ora actuala sa nu ma mai intereseze uniformele si coroanele, cand vad in ce hal am ajuns noi, incat sa ne renegam existenta noastra spirituala si morala.

- Vedeti ca ei vin acum cu duhul acesta impaciuitor si ne zic sa nu mai folosim cuvantul "eretic", pentru ca nu mai intra in acord cu Uniunea Europeana…

- Doar aceste cuvinte nu sunt inventate de noi - "eretic", "schismatic", "apostat" - sunt tot inventia Sfintilor Parinti, inspirati nu de altcineva decat de Duhul Sfant. Si sa nu amestecam lucrurile. Uniunea Europeana are alt scop, noi avem alt scop. Ei sunt cu scopul pamantului, noi avem, pe langa aceste scop, si scopul cerului. E mare deosebire intre unul si altul. Nu putem discuta terminologia lor si convingerile noastre. Ei au o lume a lor, cu totul aparte; noi intotdeauna am avut o lume a noastra, aparte si, in general, foarte putin ne-am potrivit noi cu occidentul. Si aceasta datorita numai acestei mari frumuseti care a mai ramas in lume - ortodoxia. Nimic nu i-a deranjat pe occidentali mai mult decat ortodoxia. De aceea trebuie sa fim consecventi, sa fim putin mai curajosi, sa avem oleaca de intentie buna si Dumnezeu ne va dezbraca de duhul acesta al temerii, al fricii, ca sa putem duce mai departe carul acesta al Ortodoxiei care merge asa de greu, pentru ca toti se opun acestui ideal crestin-ortodox.

Dumnezeu sa-i ierte pe toti ai nostri si ma rog ca sa le lumineze bunul Dumnezeu mintile, ca sa fie cat mai aproape de adevarul acesta ortodox. Pentru ca daca nu vor fi atenti si vor lua numai partea acesta a veniturilor si a afacerilor, atunci noi ne vom prabusi. Dar sigur, ca intotdeauna, va ramane totusi si o elita de oameni, care vor lua asupra destinul tarii. Intotdeauna au fost si tradatori, au fost si eroi in cadrul neamului si Bisericii. Asa ca nu deznadajduim, ci ducem mai departe greutatea si povara acestor vremuri in care ne aflam. Pentru ca, sa nu uitam, Hristos ne-a fagaduit : "Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacului. Amin".

Interviu cu Parintele Justin Parvu realizat de Victor Roncea si preluat din ziarul Ziua din 22 iulie 2008, la exact 25 de ani de la mutarea impreuna cu sfintii a parintelui nostru marturisitor, Ilie Lacatusu, ale carui moaste intregi si nestricate se gasesc intr-o cripta din Cimitirul Giulesti

0 comentarii
Etichete:

A murit Pr. Arhim. Gavriil Stoica

În data de 26 august 2008 Parintele Gavriil Stoica, duhovnicul Manastirii Zamfira, a trecut la Domnul.
Parintele Gavriil Stoica a murit in noaptea de duminca (25 august) spre luni, in urma unui atac cerebral. Inmormantarea va avea loc joi, 28 august, la ora 12, la manastirea Zamfira. Parintele a intrat pe portile manastirii de la frageda varsta de 17 ani, din anul 1953. A fost inchis de comunisti din 1964 pana in 1967.

0 comentarii
Etichete:

Dialog cu Pr. Arhim. Gavriil Stoica

Drept ca bradul, cu voce tunătoare, intransigent dar omenos în toate deciziile duhovniceşti, cu o vitalitate remarcabilă pentru vârsta pe care oricum nu şi‑o trădează, cu un simţ al umorului măsurat – aşa îl cunosc şi aşa îl vor purta veşnic în inimă pe părintele Gavriil Stoica toţi cei care trec pragul mănăstirii Zamfira. Fie din paginile revistei „Lumea Credinţei”, fie din emisiunile de la PAX, fie direct din înălţimea amvonului, prezenţa cuvântătoare a venerabilului părinte este cuceritoare. Prin sinceritate, prin cultură duhovnicească, prin trăire dar mai ales printr‑o neclintită voinţă în Hristos. A voi şi a face în Hristos sunt două daruri, îndelung lucrate din plin de părintele Gavriil. Să urmărim acum cuvintele pe care acest neobosit vestitor al lui Dumnezeu le are a ni le împărtăşi...

Începutul vieţii monahalePărinte Arhimadrit Gavriil, vă mai aduceţi aminte de momentul când aţi intrat în mânăstire?Cum să nu, părinte dragă... Am intrat la mânăstire pe 25 iunie 1953. Aveam 17 ani şi vreo 3 luni şi jumătate.Care a fost motivaţia?Faptul că‑l cunoscusem pe ­Dumnezeu într‑o încercare grea, pentru care Îi mul­ţumesc din toată inima, cât voi trăi. A îngăduit să mă îmbolnăvesc grav de ini­mă şi în timpul convalescenţei părinţii, în­ţelepţi, m‑au cruţat de la muncă iar în timpul acesta am citit foarte mult. Deja primisem de la părinţi o frumoasă edu­caţie religioasă. Nu ştiau părinţii câte ştiam eu, câte am citit şi câte ştiu eu, dar cât ştiau ei a fost destul ca să creştem în frica lui Dumnezeu. La posturi posteam; ne împărtăşea părintele pe noi, copiii, după prima săp­tă­mână din post. Ne mai dădeau în Postul Mare „de dulce”, că eram micuţi. Dar posteam şi la Paşte ne împărtăşeam din nou, şi la Crăciun. Posturile mai mici le ţineam în întregime. Ne învăţau rugăciuni. Ştiam şi noi ce e rugăciunea, ce sunt metaniile. Cărţi îmi aduceau şi învăţătorii mei, cunoştinţe, cre­dincioşii. Era atunci lucrarea Oastei Dom­nului care mie mi‑a folosit foarte mult... I‑am citit cărţile părintelui Iosif Trifa, am citit foarte mult din Biblie, şi câ­teva cărţi. De exemplu, am citit o carte: „Dumnezeu în natură” de un scriitor fran­cez, Denisse Chateaubriand, care vrea să demonstreze că există Dumne­zeu. Foarte mult m‑a edificat cartea asta. De ce? Pentru că eu, ca un adolescent, îmi puneam întrebarea: bine, există Dumnezeu, dar cine L‑a făcut pe Dumnezeu şi cum e cu Dumnezeu…?! Acolo am înţeles, odată pen­tru totdeauna, că dacă Dumnezeu ar putea fi înţeles de mintea omenească nu ar mai fi Dumnezeu! Dumnezeu, cum spun Sfinţii Părinţi, nu este circumscris împrejur, adică nu poate fi cuprins cu mintea. Şi i s‑a arătat Fericitului Augustin – care vroia să scrie o carte pe tema aceasta, a cunoaşterii lui Dumnezeu – copilaşul ace­la pe malul mării care vrea să mute toată apa din mare în gropiţa lui. Fericitul Augustin avea multe de spus în carte, dar nu putea cu nici un chip să facă începutul. Şi tot văzându‑l cărând apă, l‑a întrebat pe copil: „Ce faci aici, micuţule?”. Însă copilul era foarte ocupat, nu se uita după nimeni că pierdea timpul. Şi el căra mereu... Atunci bătrânul Augustin intră în vorbă cu el a treia oară şi îi spune: „Nu te mai osteni! N‑ai să poţi! E imposibil să muţi apa din mare în gropiţa ta!” Şi copilul stă din lucru şi îi zice: „Da, Augustin, aşa este, ai dreptate că este imposibil să mut apa din mare în gropiţă. Şi ţie îţi este imposibil să Îl cuprinzi pe Dumnezeu cu mintea ta”. Şi răspunsul ăsta a fost şi pentru mine o pecetluire de a nu mai întreba despre Dumnezeu. M‑am lăsat de întrebări, convins că Dumnezeu nu poate fi cuprins cu mintea aşa cum nu putem cuprinde noi cu ochii toată lumea, chiar dacă ne suim pe un loc foarte înalt. Ni se pare că la un moment dat s‑a unit cerul cu pământul – orizontul. Aşa, dincolo de orizont nu vedem că mai este Bucureşti, Bulgaria, Turcia etc. Credem că există, că ne‑au zis‑o alţii care au fost pe acolo. Dacă vederea mea este finită, oare eu trebuie să neg că există mai departe altceva decât văd eu? Aşa şi în privinţa credinţei. Şi m‑am convins, dragul meu, de Dumnezeu şi de Veşnicie. Care era numele Sfinţiei Voastre înainte?Gheorghe! Se lupta în fiinţa mea Lumina cu întunericul. Aveam gânduri multe. Vedeam şi eu ca un adolescent lumea într‑o culoare fermecată.V‑aţi gândit la vreo fată?Era o fată care mi‑a fost colegă de şcoală. Mi‑a fost simpatică, mi‑era dragă: Păunica. Şi ea poate se gândea la mine…Şi nişte femei începuseră să mă peţească pentru fetele lor: „Până face Gheorghe a lui Stoica armata, Mări­oa­ra mea e gata, adică se face mare”. Dar voia lui Dumnezeu a fost alta, dragul meu. De‑acuma eram bătrân şi voia să‑mi aranjeze cineva veşmintele la sluj­bă şi zic: „Hai, că acum n‑o să mă mai alea­gă nimeni”. Dar o bătrână, maica Teofana (care e înmormântată deja), îmi spunea, „Apoi cine să vă mai aleagă, că v‑a ales Dumnezeu din tinereţe, din copilărie”. Şi‑aşa a fost. Dacă Dumnezeu m‑a ales, nu m‑am mai gândit la nimic. Am plecat la mânăstire, dar cu convingerea că dacă m‑aş mai naşte de 1000 de ori, tot călugăr m‑aş face! N‑aţi regretat niciodată că aţi luat decizia aceasta…Niciodată, niciodată... Comandantul Securităţii din Argeş (părintele Clement Haralambie e martor ocular), după ce am fost arestat, le‑a spus părinţilor că „Stoica dacă nu se încăpăţâna să nu colaboreze cu noi, nu făcea închisoare”. Dar n‑am primit să colaborez cu ei, că mi‑au cerut: „Ce‑i prostia asta de călugărie, măi?! Însoară‑te, ia‑ţi femeie, vă dăm servici la amândoi, vă dăm pedeapsa cu suspendare şi colaborăm… Tu nu eşti băiat prost, nu putem să colaborăm?!” Adică să fiu informatorul lor...Care a fost motivul arestării?La arestare, în 1964, motivul a fost că eram în grupul părintelui Nicodim Măndiţă. Slujeam la Mânăstirea Curtea de Argeş. Făceam de strajă la Sfintele Moaşte şi lumea cerea cărţi de rugăciuni, de îndrumări. Căutând să le aflu, le‑am găsit la un ucenic al părintelui Măndiţă, George Palade, care tocmai mergea spre Buneşti, Argeş. Aveau un depozit acolo, la un frate al părintelui Nicodim. I‑am dat o notă cu mai multe titluri de carte: Medicamentul Crucii, o carte în legătură cu avorturile, alta despre fumat, păcatul înjurăturilor, semnul sfintei cruci, Vieţile Sfinţilor. Şi mi‑a adus vreo câteva geamantane, pe rând. Ei bine, tocmai atunci, în anul 1964, Gheorghiu‑Dej a întrerupt conducta de petrol cu sovieticii. De fapt, se ter­mi­na­seră cei 20 de ani: ‘44‑’64, cu toate despăgubirile de război pe care le plă­team noi ruşilor. Şi după aia, când s‑a crezut că acum e libertate, au început părinţii din Bucureşti, printre care şi părintele Nicodim Măndiţă, să dea drumul la cărţi în circulaţie. Dar comuniştii au început să‑i vâneze prin gară pe la Roman, pe la Bacău, coborând din tren cu saci cu cărţi. I‑a prins. „De unde veniţi cu ele?” „Din Bucureşti”. Şi în Bucureşti, când le‑a făcut percheziţia acolo, au găsit şi o notă a mea pe care o lăsasem când mă trimisese părintele meu stareţ de la Curtea de Argeş să cumpăr materiale de construcţiii. Tot atunci m‑am dus şi până la părinţii aceia, să mai iau nişte cărţi de la ei, dar nu aveau. Le‑aveau la depozit, că nu le ţineau în casă. Şi atunci părintele mi‑a zis: „Scrie colea ce cărţi vrei”. Mi‑a dat un maculator şi‑am scris acolo pe ultima pagină: „Pentru pă­rin­tele Gavriil, Mânăstirea Curtea de Argeş: 30 buc. din ăsta, 50 din ăsta, 50 din ăsta, din cutare, cutare şi cutare!”Pe baza acelor notiţe v‑au ridicat?!Când au găsit toate adresele şi toate scrisorile te puricau, te întrebau, te anchetau în legătură cu ele. A venit la mine, la Curtea de Argeş, comandantul Securităţii din Bucureşti şi m‑a scos din slujbă, de la vecernie de la Sf. Filofteia. Ne‑am plimbat prin parc şi m‑a luat la întrebări. Eu am văzut că se cunoaşte situaţia, nu puteam să neg prea mult. Şi m‑au lăsat. După aceea, peste o zi sau două vin din nou şi îmi fac percheziţie, îmi iau ultimele cărţi pe care le găsesc în chilie. Şi încă m‑au mai lăsat. Pe 25 august m‑au înhăţat, m‑au arestat. M‑au adus în cătuşe. Înainte de asta m‑au mai ţinut vreo 10 ore la Securitate, în Curtea de Argeş, când a venit un maior. Acela m‑a trimis la Bucureşti, m‑a şi anchetat în cele 7‑8 luni cât am stat în Bucureşti. Şi tot aşa, căuta să mă înduplece: „Băi, tu ştii ce pedeapsă te aşteaptă? Între 4 şi 14 ani”. „Pentru ce, domnule? Că am sfătuit lumea să nu fure, să nu înjure, să nu violeze, să nu avorteze? Asta e misiunea mea, a Bisericii”. E‑adevărat că prin unele broşuri se amintea şi de unele lucruri făcute de bolşevici în Rusia cu preoţii ortodocşi, cu creştinii de acolo. Îi băgau în gropi de var şi stingeau varul peste ei. Asta nu le‑a convenit: să se vorbească aşa despre „fraţii” noştri sovietici. Şi în felul ăsta erau cărţile periculoase. Le‑am spus : „Domnule, faceţi dvs. ce vreţi!”. Mi‑au propus ca să le fiu „colaborator”, să le fiu „informator”, să „colaborăm” că‑mi dau cu suspendare. Şi le‑am zis: „Nu, domnule, nu pot să colaborez. Iudă, din mine nu puteţi să faceţi. Nu pot să vând pe fraţii mei. Ori Hristos, ori nimic. Ori îmi duc viaţa pe care i‑am făgăduit‑o lui Dumnezeu, de călugăr, ori mai bine nu mă năşteam. Faceţi ce vreţi. Dacă am făcut aşa de rău, puneţi cătuşele. Condamnaţi‑mă şi pace vouă!”. M‑a lăsat acolo aşa, un timp. Apoi mi‑au dat drumul acasă. Apoi, pe 25 august, au venit şi m‑au arestat. M‑a sfătuit chiar părintele stareţ să‑mi iau şi eu nişte pastă de dinţi, să am ceva aşa la îndemână...

Viaţa în închisorile comunisteNu v‑a fost teamă că puteţi să pieriţi?Eram înflăcărat când am plecat la mâ­năstire! Hristos era cu noi la Oastea Domnului la care mergeam. Eu citisem foarte mult. Citeam Vechiul Testament şi Noul Testament îl ştiam, şi Vieţile Sfin­ţilor. Şi predicam la adunare la 17 ani, la măsura mea duhovnicească de ­atunci, la măsura necunoştinţelor mele. Predi­cam pe Hristos, taică! Şi cântam cân­tă­ri­le alea frumoase de la Oastea Domnu­lui... Apoi, ca diacon ţineam predici la mâ­năstirea Slănic, acolo unde am fost călugărit. Am simţit Mâna lui Dumnezeu cu mine. Când am ajuns la Aiud, împlinisem un an de la arestare. Stătusem la Malmaison în Bucureşti circa vreo 8 luni, am stat vreo 6 săptămâni la Jilava, în aşteptarea recursului şi după aceea ne‑au dus cu duba de deţinuţi la Aiud. Când am împlinit un an de la arestare mă iniţiasem la un loc de muncă. Eram în putere, eram tânăr. Am împlinit 30 de ani la Malmaison în Bucureşti. Vă daţi seama, eram în puterea vieţii! Şi m‑au scos la lucru. Probabil că hotărâseră aco­lo, scria la dosarul meu, să mi se dea po­sibilitatea ca aceşti 4 ani să‑i fac în 3. Să câştig un an prin muncă, nu mai mult. Însă când împlinisem un an de la arestare, eram deja iniţiat la locul de muncă. Puteam să câştig condiţionat 2 zile la o zi. Acei 3 ani pe care îi mai aveam, puteam să‑i câştig, să îi fac într‑un an. Dar m‑au sucit. Am trecut prin 11 sau chiar 12 secţii ale închisorii Aiud. Când făceam norma bine ca să câştig, iar mă mutau în altă parte. Până mă iniţiam la locul de muncă, iar mă mutau. Am muncit şi la maşini, şi la arcuri, şi la împletit. După aia am fost la şlaif, la împletit, la făcut coşuri. Ne duceau cu maşina în afară închisorii şi ne aduceau seara. Am fost la expediţie, unde încărcam pe plat­forme de vagoane, sobe.Aţi fost reprimit din închisoare în mânăstire?Absolut, păi cum să nu?! Aveam o mus­taţă ca un haiduc, până la ureche, dar barba şi părul tuns. Doar mustaţa mi‑o lăsaseră, atâta. Mi‑a părut foarte rău că mi‑au tăiat şi din mustaţă, nu m‑au lăsat aşa cum mi‑o păstrasem. Am fotografie şi acum cu mustaţa haiducească, fără barbă. M‑am eliberat în toamna lui ‘67. În chilia mea se mutase fratele meu, care şi el slujea acum la mânăstirea Curtea de Argeş; fratele meu e la Sfântul Munte acum – părintele Iustinian. Îi dăduse afară de la mânăstirea Slatina, din Mol­do­va. Părintele Ghica era directorul Ca­sei de Pensii de care aparţinea Paraclisul Patriarhal de la Curtea de Argeş, el ţine la mine şi la fratele meu; bătrân de acum, dar aşa, bun părinte, preot de mir, mi‑a zis: „Măi, Gavriil, tată, securiştii sunt pe urma ta, îţi măsoară orice cuvânt, eşti urmărit măi, du‑te în altă parte, măi, tată!”. Părintelui Arsenie Papacioc i se aprobase să vină de la parohie de la Filea să vină să intre în mânăstire. A fost numit ca stareţ la Mânăstirea Cheia şi avea un post de diacon vacant, dar eu eram numai ierodiacon atunci. Dar îi spusese deja fratelui meu când eram în­chis: „Spune‑i lui părintele Gavriil că îi păstrez postul liber, până scapă”. Deja, până să mă aresteze, părintele Arsenie era duhovnicul meu, din 1956. Şi părintele Arsenie a fost arestat, nu ne‑am văzut 9 ani. În gând ne pomeneam şi ne iubeam, şi a rămas părintele meu, şi duhovnicul meu permanent. De când m‑am liberat, suntem nedespărţiţi. Ne suntem duhovnici reciproc.

Ucenic al părintelui Arsenie PapaciocÎncă vă spovediţi la părintele Arsenie?!Absolut. Cât mai des pot, până la câteva luni mă duc până la părintele să‑l văd, mi‑e şi dor să‑l văd şi el se bucură, şi pentru că îl iubesc mult şi dânsul nu mă iubeşte mai puţin. Şi mă duc să mă mărturisesc. Ne mărturisim reciproc, de când sunt şi eu duhovnic. Părintele se mărturiseşte la dvs?Eu mă mărturisesc la părintele de când eram numai ierodiacon că nu eram preot‑duhovnic. După ce am devenit preot‑du­hovnic imediat, părintele îşi lua epitrahilul şi mi‑l punea mie după gru­maz. Mi‑l dădea mie, ca să se măr­turisească dânsul la mine. Pentru că noi am fost foarte apropiaţi... Când aţi venit la Zamfira, părinte?La 1 august 1978. Câţi ani aveaţi când aţi venit aici?Aveam vreo 34 de ani. Şi cum v‑au primit maicile? Nu eraţi prea tânăr?M‑au aşteptat! Au trimis scrisori după mine că nu mai veneam. Scrisoarea o mai am şi acum, pe care o trimite sora Ana Plop, maica Arsenia de astăzi, bătrână. Şi am venit. Am terminat casa aceasta în care stau. După cutremurul din ‘77 rămăsese cam neterminată. Şi de atunci locuiesc aici. La început am avut şi parohie. Vreo 17 ani din cei 30 am avut şi parohie, cu 2 sate. Am făcut şi pe preotul paroh cu toate cerinţele unei parohii: botezuri, cununii…Părintele duhovnic al Sfinţiei Voastre se află duhovnic într‑o mânăstire de călugăriţe; are aceeaşi preocupare ca şi Sfinţia Voastră: să ducă pe calea mântuirii pe maici. Aţi ales întâmplător lucrul acesta sau aţi ţinut cont şi de preocuparea părintelui duhovnic?Eu nu mi‑am dorit să ajung duhovnic la mânăstire de maici. Nu că ar fi un lucru foarte dificil, dar nu mi‑am dorit lucrul acesta. Şi ca să mă feresc de ispite şi de bănuieli, şi de discuţii. Oricât ai fi de corect, tot găseşte dracul ceva. Şi am zis: „Doamne, facă‑se voia Ta, la urmă”. Când am văzut că e gata să mi se întâmple, când am primit telefoane că am fost numit de părintele patriarh, am găsit cel mai de cuviinţă este să rămân la Zamfira. Aş vrea un pic să intrăm în viaţa duhovnicească a mânăstirii şi să ne spuneţi cu ce se diferă o mânăstire de maici de una de călugări? Când zicem călugăr înseamnă şi monah şi monahie. Adică, fie că e bărbat, fie că e femeie, monahul sau monahia, călugărul sau călugăriţa au aceleaşi voturi monahale şi în principiu aceleaşi lucruri de realizat. Au aceleaşi drepturi şi datorii. E vorba, în primul rând, de voturile monahale: de sărăcia de bunăvoie, de ascultare, de castitate – şi unii, şi alţii. Toţi trebuie să facă ascultare, să se supună, să fie cu râvnă spre slujbele bisericeşti, spre ascultările mânăstirii. Toate astea se realizează perfect în viaţa de obşte, care e cea mai lăudabilă, e cea mai de calitate. Viaţa idioritmică (sau de sine) a dat cele mai proaste rezultate. Cei de la viaţa de sine au în comun numai cimitirul şi biserica. Şi la biserică sunt cu rândul, pe zilele săptămânii. Ori călugăria nu‑i cu rândul şi călugărul nu iese nici la pensie. C‑am ieşit la pensie şi, vezi Doamne, acuma eu mă duc sau nu mă duc la biserică. Nu se poate: eşti călugăr sau călugăriţă, şi chiar dacă eşti pensionar datoriile călugăreşti nu te cruţă. Numai că într‑o mânăstire de bărbaţi, de călugări, mulţi dintre ei devin diaconi, preoţi, duhovnici şi atunci misiunea lor se împarte. La o mânăstire de bărbaţi aleargă lume mai multă, primesc şi spovedanie, îndrumări, sfaturi de la duhovnicii pe care îi au fraţii, credincioşi mireni pe la mânăstiri. Că bine este să nu îşi schimbe credinciosul duhovnicul... Dacă şi‑a găsit mângâierea şi l‑a folosit sufleteşte un duhovnic, trebuie să ţină de cel care‑i ştie viaţa. Şi atunci, ca şi medicul uman te‑a primit aşa, în cadrul unor suferinţe, te consultă, îţi stabileşte diagnosticul, îţi dă o reţetă, faci un tratament şi zice: „ Mai vino să vedem cum a evoluat boala”. Ca să te vindece, mai schimbă un medicament, măreşte doza, ţi‑o mai micşorează. Ori aşa, dacă te duci din doctor în doctor, nu faci nimic! Cunosc persoane care şi‑au stricat sănătatea mai rău, mergând din doctor în doctor. Nu l‑a tratat acela bine să vadă rezultatele repede şi hop!, la altul că a auzit că e mai grozav. Şi şi‑a stricat sănătatea. Duhovnicul, cum spune şi la Canoane, nu se schimbă. Cine schimbă duhovnicul fără de motiv, spune Sfânta Pravilă, se desparte de Biserică împreună cu cel care l‑a primit, adică cu duhovnicul care l‑a primit. Adică ce înseamnă despărţirea? Anatema e despărţirea de Hristos şi unirea cu satana de pe pământ. Cine schimbă duhovnicul fără de motiv greşeşte!Şi care ar fi motivul pentru care să‑l schimbi?Dacă duhovnicul învaţă eretic, învaţă anapoda şi constaţi că nu e ortodox curat sau că, Doamne păzeşte, nu‑i moral – tu te‑ai dus să te lecuiască iar el mai mult te ispiteşte şi te hărţuieşte. Doamne păzeşte, nu numai la călugăr, dar şi la duhovnicul de mir, oricare ar fi el! Sau cazul în care ţi‑a murit duhovnicul, atunci eşti motivat. Sau ţi‑ai schimbat localitatea, cu serviciul, eşti în partea cealaltă a ţării şi cu binecuvântarea duhovnicului de mai înainte, poţi să treci la un alt duhovnic. Numai aşa. Dar ca un moft, că ţi s‑a părut că e ăla mai grozav, cu „stea în frunte” decât celălalt şi că aşa vrei tu – nu e numai pe vrute. Trebuie să asculţi de duhovnic. Ascultarea de duhovnic e ascultare de Hristos: „Oricine ascultă de voi, de Mine ascultă”.

Viaţa de obşte este superioară vieţii de sinePărinte, aţi adus în discuţie o idee foarte interesantă şi pe care aş vrea să o mai dezbatem un pic: „Viaţa de obşte este superioară vieţii de sine”. Zamfira este o mânăstire de sine. Păi, cum să fie, părinte, bine? Cea mai mare virtute a călugărului e tăierea voii! Trebuie să asculţi de stareţul sau de duhovnicul tău într‑o mânăstire, ca de Hristos. Ţi‑a spus să faci aia, păi aia să o faci. Un părinte la pustie i‑a spus ucenicului: „pune răsadurile alea acolo”. Aşa de ascultător era şi de cuminte că a presărat nişte legume pe brăzduţa lor acolo, lângă chilia lor. Şi zice: „Pune‑le, fiule, cu vârful în jos!”. Şi au crescut cu rădăcina în sus. El nu s‑a întrebat, nu a cârtit, nu i‑a spus părintelui că nu e bine, că nu răsar, că nu se prind. Fiecare face ce vrea, când viaţa este de sine: mănâncă când vrea, doarme când vrea. Când eu tocam de priveghere, una venea cu sacul de iarbă, alteia îi guiţa purcelul în grădină. Am dat binecuvântare de priveghere în biserică la Rusalii cu trei călugăriţe din 30. Să zic că vreo câteva nu pot să vină de bătrâneţe. Dar nu se poate una ca asta în obşte... Masa e la oră fixă. Nu mai ai căpriţă, nu mai ai văcuţă, nu mai ai purcel, toate sunt de obşte. Mâncăm toţi la fel. Totul e de obşte la cămară. Nu se gândeşte fiecare ce mănâncă mâine; pe când aşa, fiecare cu crăticioara ei, cu grija ei, a zilei de mâine. Viaţa de sine dăunează. Dragul meu, nu e în concordanţă cu viaţa calugărescă. Unde e tăierea de voie, unde e ascultarea; face fiecare ce vrea. La biserică vine când vrea. Pravila călugărului are în primul rând cele 7 Laude. Ori cele 7 Laude se fac în biserică. Dacă nu le faci în biserică, le faci tu acasă? Eşti obligat să faci metanii, închinăciuni pentru cel care nu ştie carte; dacă nu, trebuie să ţi le citeşti tu. Şi mai citesc ele acasă? Eu cred că prea puţine. Că dacă ar avea râvnă pentru ele ar veni la biserică să le asculte, să le cânte înaintea lui Dumnezeu, să‑L laude pe Dumnezeu acolo.Primează munca, ascultarea sau slujba, rugăciunea?Dragul meu, ascultarea e a doua litur­ghie. Acum primează toate, dar pri­mează liturghia în primul rând. Şi apoi ascultarea. Dar sunt şi cazuri când trebuie neapărat să faci ascultarea care ţi se dă. Sunt ceilalţi în biserică, se roagă pentru tine. Eşti şi tu cu gândul la Sfânta Jertfă. Şi faci ascultare acolo unde te trimite. Tu eşti necesar acolo pentru mâ­năstire, pentru frăţime. Mai ales pe vreme de iarnă, când nu sunt munci agricole, toată lumea trebuie să fie la biserică. Că după aceea se împart: la ateliere, unul la cancelarie, unul la croitorie, unul la sculptură, unul la tâmplărie.Părinte, aţi întâlnit maici care au avut viaţă îmbunătăţită, viaţă sfântă?Marea majoritate, părinte, au avut o viaţă deosebită, o viaţă ordonată, cuminte, evlavioasă, prezente la bise­rică. Uite eu îmi aduc aminte de maica Filofteia, călugărită de când sunt eu aici, care a fost căsătorită în vremea ei. Mama ei trăieşte şi acum, are 95 de ani: maica Evghenia. Şi mama ei, Evghenia, şi Filofteia, care a fost căsătorită şi a avut copii, au fost extraordinar de bune mame, dar la fel de bune călugăriţe. Maica Filofteia nu lipsea de la biserică, ea făcea prescuri, făcea şi croitorie, la grădinărie era prima, nu lipsea din nici o parte, ca „argintul viu”. Şi dormea câteva ore pe noapte, avea nevoinţă şi rugăciuni multe: Psaltirea, acatiste, mătănii, era extraordinar de harnică, de nevoitoare şi de necârtitoare. A îngăduit Dumnezeu să moară de cancer. S‑a topit aşa, pe picioare. A avut câteva operaţii. Suferea crunt şi nu se văita. Mi‑aduc aminte când am împărtăşit‑o ultima dată aşa m‑am abţinut, ca să n‑o impresionez pe ea prea mult, să plâng de mila ei. Când a deschis gura, era numai o rană. Carne vie era în gura ei! Putrezea corpul de boala asta şi în condiţiile astea a murit fără să cârtească. Aşa evlavie... Între măicuţe e prima pe care o scot la Proscomidie pentru morţi. Am mai avut aici pe maica Magdalena, călugărită de mine. Tot timpul o găseam cu Acatistier sau cu Psaltirea pe masă, că nu mai putea sta în picioare mult şi în genunchi. Stătea pe scăunaş cu Acatistierul pe masă şi murmura tot timpul rugăciuni şi „Doamne, Iisuse...”. O viaţă de rugăciune, o mamă straşnică. Ea a rămas văduvă de tânără şi‑a crescut copiii în frica lui Dumnezeu şi nu s‑a mai recăsătorit. Când fata ei s‑a dus în lume, a început să‑şi dea cu roşu pe buze. Şi i‑a dat mamă‑sa câteva palme peste gură: „Dacă zicea Dumnezeu să ai buzele roşii, ţi le făcea Dumnezeu roşii; ce porcărie e aia?!”. Şi i‑a ţinut din scurt cu educaţie, să nu se destrăbăleze. Şi cu viaţă de rugăciune, de biserică. Şi bună mamă a fost, straşnică mamă, straşnică şi călugăriţă. Şi apoi ce să mai zic, că sunt multe... Am înmormântate peste 40 de călugăriţe, de când sunt aici. Vă daţi seama, în 30 ani s‑au dus atât de multe. Şi dacă ar fi venit o tânără în locul unei bătrâne plecate, era mare lucru. N‑au venit! În 1990 aveam 50 de călugăriţe la Zamfira iar acum mai sunt 30. În primul rând că nu e viaţă de obşte.De ce nu mai vin cele tinere?Dacă ar fi discoteci în mânăstire, poate ar mai veni. Cu secularizarea, cu globalizarea, au pus la dispoziţia tineretului atâtea condiţii pentru distracţii şi fărădelegi că‑i atrage mai mult lumea şi veacul, trupul şi distracţiile decât calea lui Dumnezeu. Sau sunt dezorientaţi, nu ştiu ce e viaţa spirituală, viaţa veşnică.Aţi mai avut vreo călugărire în ultimii ani?Cum să nu? Am avut, dar tot bătrâne. Au venit şi din cele căsătorite, care au rămas văduve. Acum, de exemplu, aproa­pe nu mai avem candidate la că­lu­gărie. Nu văd pe cine aş mai putea călugări. Eu îmi dau seama de la spovedanie dacă sunt pentru mânăstire sau nu sunt, după felul cum calcă. Dar lu­crul ăsta se mărturiseşte sincer pentru că, mi‑a ajutat Dumnezeu, am şi eu o experienţă, ştiu cum să le sfătuiesc, cum să le întreb. Nu pun la îndoială că cineva nu s‑ar mărturisi sincer, că ascunde viaţa lui intimă, duhovnicească.

Sfaturi pentru monahiiO spovediţi şi pe maica stareţă?Eu sunt ciobanul aici. Adică, în ce sens: maica stareţă are funcţie mai mult administrativă, puţin şi duhovnicească pentru că ea trebuie să povăţuiască pe începătoare, la viaţă duhovnicească, la mântuire. Dar întâietatea harică o are duhovnicul. Duhovnicul nu face parte din sobor. Pentru că nu poţi să numeri şi ciobanul la un loc cu oile. Câte oi avem: păi, 30 cu ciobanul, 31. Nu merge. Duhovnicul e păstorul turmei. Şi maica stareţă face parte din turmă, pentru duhovnic. Părinte, în mânăstirile de maici sunt mai frecvente prieteniile. Fac simpatii una pentru cealaltă şi în felul acesta poa­te se depărtează de restul obştii. Sunt folositoare prieteniile pentru ­maici?Nu sunt prea folositoare, taică. Trebuie să ştie de Dumnezeu şi de biserică. Eu când am intrat aici le‑am spus la măicuţe, pentru că eram tânăr, cu barba neagră atunci, nu albă ca acum: „Maicilor, să ştiţi de la bun început, nu fac vizite şi nu primesc vizite”. Ai venit cu un pomelnic la mine, mi‑l aduci la biserică, n‑aveţi ce căuta cu pomelnic la mine, la chilie. Pentru o urgenţă veniţi şi mă chemaţi, dar nu veniţi una singură, veniţi numai câte două”. Eu n‑am băut cafea sau ţuică fiartă în casa vreunei măicuţe. Ca să nu se creeze discuţii. De aceea am reuşit să fiu părinte pentru toate deopotrivă, pentru toate la fel. Şi n‑am părtinit pe nici una în detrimentul celeilalte. S‑au mai întâmplat ciondăneli. Le‑am chemat pe amândouă şi le‑am dat cap în cap, cu dragoste. Şi nu le‑am împărtăşit până nu s‑au împăcat. ”Măi, adevărul este pe la mijloc, n‑ai nici tu dreptate, nici tu. Tu ai mândrie prea multă şi tu ai smerenie prea puţină. Sunteţi căpoase amândouă. Recunoaşteţi‑vă greşeala, sărutaţi‑vă, în numele iertării şi în felul ăsta veniţi la împărtăşit.” Părinte Gavriil, ce sfat daţi maicilor care vor să aibă o viaţă frumoasă duhovnicească? Părinte dragă, uite mi‑a venit aşa spon­tan în minte ideea să vă dau răs­puns: s‑a tipărit în ultima vreme Regula­mentul Monahal, care nu s‑a mai tipă­rit din 1953. Când eram la Şcoala Mona­hală de la Cernica în 1953/54, se citea în fiecare duminică la masă, la obşte. Îl învăţasem pe de rost. Nu se termina într‑o duminică. Se termina în duminica a doua şi după aceea iar o lua de capăt. În cursul săptămânii se citea din Vieţile Sfinţilor şi din Proloage, şi cuvânt de la Sfinţii Părinţi. Acolo e toată rânduiala vieţii noastre călugăreşti. Pentru viaţa de obşte, că pentru viaţa de sine nici nu există regulament... La una din Sinaxele care s‑a ţinut în anii din urmă la mânăstirea Christiana am luat cuvântul şi am spus: „Dacă mânăstirile cu viaţă de sine tot nu devin cu viaţă de obşte, să se facă un regulament şi pentru viaţa de sine. La viaţa de sine nu‑i nimic, fiecare de capul lui, aşa brambura. Acolo vine fiecare când vrea, ca şi mirenii şi lăutarii”. Acolo, în Regulament, sunt oglin­dă toate atribuţiile, toată disciplina monahală, tot ce trebuie să facă un că­lugăr. Dar trebuie să se silească în primul rând să ţină cele 3 voturi monahale: ascultare necondiţionată, sărăcie de bunăvoie şi viaţă curată, castitate. Unii nu mai au fecioria cea adevărată, că au venit căsătoriţi la mânăstire, dar că­sătoriţi după lege, şi totu‑i primit la Dum­nezeu, nu înseamnă că sunt nişte des­frânaţi. Au fost poate chiar părinţii noştri, avem în mânăstire câteva cazuri când sunt şi mama şi fiica în mânăstire. Să ştiţi un lucru, în mânăstire un procent de 50‑60%, vin trimişi de Dumnezeu, e chemare, e vocaţie. Cei care vin chemaţi de Dumnezeu, se simt ca la ei acasă, sunt în elementul lor. Le e drag să vină la biserică, iubesc slujbele, iubesc ascultările, nu ies din cuvântul stareţului şi sunt iubiţi şi respectaţi de toţi şi duc o viaţă aşa de tihnită, aşa fericită, că se simt ca la el acasă. O parte vin... aşa şi îi primeşti de milă. Îi aduni de pe drum „nu‑i laşi să moară de foame” şi după ce vin aici se îngraşă şi uită de sărăcie, nu te lasă să trăieşti liniştit. Încep să cârtească. Vor să fie învoiţi. „Păi, de ce ai venit la mânăstire?”. „Păi, am venit că mi‑a plă­cut cum erau măicuţele îmbrăcate şi mi‑a plăcut slujba, dar mai e şi altceva: tata se îmbată, mama se îmbată, nu ne dădeau bani de pâine...”. Dacă‑l întrebi, nici Tatăl Nostru nu ştie cum trebuie. Habar n‑au de alte rugăciuni de viaţă creştină. I‑a trimis sărăcia la mânăstire, nevoia. Şi mai e un procent, mai mic, pe care îl trimite dracul la mânăstire. Să nu vă minunaţi deloc! Îi trimite dracul la mânăstire ca să tulbure viaţa celorlalţi, să le facă cruce. În timpul Sf. Ioan Scărarul (se poate citi în Scara şi în Filocalii) exista închisoare în mânăstiri. Dar nu ca la Târgşor aici, sau Jilava, Gherla, Piteşti... Nu în genul ăsta. Uite cum e genul ăsta de închisoare: a venit unul la mânăstire, bărbat sau femeie. Nu i‑a fost lui prea mult de călugărie, a venit c‑o mască de evlavie, să‑l inducă în eroare şi pe stareţ şi pe duhovnic, l‑au şi călugărit, poate, vezi Doamne, l‑au şi hirotonit, într‑un diacon, acolo... Dar după ce şi‑a văzut sacii în căruţă, a început să‑şi arate faţa. După ce a prins mămăliga coajă, ştiţi cum se zice, a început să‑şi arate arama, s‑arate cine e: vrea să mănânce bine, îşi cerea învoiri dese, mergea în lume ca părinte, mai câştiga un ban şi intra în cârciumă şi se îmbăta şi poate stătea şi cu o femeie de gât. Pe un ins ca acesta care devine nu infractor ci indisciplinat, nu mai ţine cont de disciplina monahală, devine chiar smintitor, imoral, începi să‑l strângi cu chingile disciplinei monahale. I se dau nişte pedepse, să facă metanii în biserică în timpul slujbei, nu‑i mai dai voie să se ducă în lume. Începe să facă pe nebunul şi mai rău, că nu‑i convine să fie pedepsit, să fie sancţionat ş‑atunci pune coada pe spinare şi pleacă în lume, se însoară. Şi atunci, ca să nu se întâmple treaba asta, ce făcea Sf. Ioan Scărarul? Îl închidea într‑o chilie, îi punea totul la îndemână: îi dădea pe fereastră mâncare, din aceeaşi din care mâncaseră şi ceilalţi călugări, îi lăsa acolo Psaltirea, Ceaslovul, cărţi de lectură duhovnicească din Sfinţii Părinţi, că poate îi trec „gâzele” din cap şi o să se facă om de treabă. Ca să nu smintească lumea că „uite ce fac călugării”. Îi dădea şi ceva de lucru, dacă se plictisea. Şi între timp, citind, limpezindu‑se la minte îşi dădea seama ce greşeală făcea dacă pleca, că se ruina sufleteşte şi, mai rău, îşi pierdea sufletul. În asta consta închisoarea. Nu că‑l tortura acolo cineva... Mi‑aduc aminte de‑o emisiune de‑a d-lui Marius Tucă, îl invitase pe Cristian Tudor Popescu. Între altele l‑a întrebat: „Dar dumneata de ce cult aparţii? Ortodox, catolic, lutheran...?”. „Nu, domnule, sunt ortodox, sunt cununat ortodox, copiii i‑am botezat ortodox, dar recunosc că nu sunt practicant”. Mi‑a plăcut că era un om sincer. El nu practica. Cu registrul de botez, de cununie era înregistrat la ortodocşi. Dar nu era un practicant, nu mergea pe la biserică, nu ştia ce‑i spovedania, ce‑i împărtăşania, ce‑i rugăciunea, o viaţă de creştin autentic. Păi, ca să duci o viaţă de creştin trebuie să te identifici cu învăţătura Mâtuitorului Hristos. Şi în călugărie, la fel. Să te identifici cu rânduielile monahale. Datoriile pe care le‑ai făgăduit, pe care le ai de îndeplinit la călugărie. Vedeţi, asta este: trăirea! Şi cei care vin la mânăstire, că întrebaţi de ce nu mai vin?! Nu mai vin! Lumea după cum vedeţi s‑a răcit, s‑a înstrăinat. Mai vine lume la biserică într‑adevăr, dar păcat că multă lume de astăzi suferă, cum spunea un părinte, de „spectaculoză”. Vine la biserică ca la un spectacol. Mai mult, vai ce frumos, se aude şi de afară, stai pe bancă, se aude în staţie slujba. Asta e tot în creştinism: să trăieşti! Spune Mântuitorul clar, cum citeam şi în Evanghelie, că „Nu cei ce zic Doamne, Doamne, vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci cei care fac voia Tatălui Meu care este în ceruri”. Ştim cu toţii că cea mai mare poruncă din Evanghelie e „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău din tot sufletul tău, cugetul şi inima ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, a doua poruncă la fel ca şi prima. Şi dacă aşa stau lucrurile, Mântuitorul spune: „Cine Mă iubeşte, păzeşte poruncile Mele. Dacă aveţi poruncile Mele şi le păziţi, cine are poruncile mele şi le face, acela Mă iubeşte”. Deci dovada faptică, că‑L iubim pe Dumnezeu e împlinirea poruncilor, atât. Aşa şi la călugărie, la fel.

Autor: Pr. Visarion Alexa



Preluat din Lumea Monahilor anul II, nr. 7 (13) Iulie 2008

0 comentarii
Etichete:

Cele 7 minuni ale comunismului

1. Toata lumea avea de lucru.
2. Desi toata lumea avea de lucru, nimeni nu muncea.
3. Desi nimeni nu muncea, planul se facea peste 100%.
4. Desi planul se facea peste 100%, nu puteai cumpara nimic.
5. Desi nu gaseai nimic de cumparat, toata lumea avea de toate.
6. Desi toata lumea avea de toate, toti furau.
7. Desi toti furau, niciodata nu lipsea nimic.

0 comentarii
Etichete:

Comunismul in China este in floare

Surprinzător, dar adevărat!
China comunistă nu este departe de vechea Românie comunistă! Aceeaşi politică, aceeaşi teroare. În China încă mai sunt lagăre de concentrare, lagăre de muncă în care sunt chinuiţi. Ei suferă torturi şi tratamente extrem de inumane. La fel s-a petrecut şi la noi în ţară! Cu toate că deţinuţii noştri erau închişi şi torturaţi, totuşi conducerea comunistă căuta să prezinte totul altfel. Regimul comunist prezintă minciuna drept adevăr. Lupta s-a dus împotriva adevărului. Iar creştinul ştia că Hristos este "Calea, Adevărul şi Pacea!". Mântuitorul le-a spus ucenicilor că numai "Adevărul vă va face liberi". De aceea lupta s-a dus împotriva lui Hristos şi împotriva mărturisitorilor lui. Ce e drept chinezii nu sunt creştini, dar doctrina comunistă a rămas aceeaşi, bazată cu siguranţă tot pe minciună. Orice om, fie el de orice religie, care totuşi se respectă, va vota pentru adevăr şi nu va suporta minciuna şi nedreptatea.
Pun la dispoziţie pe coloana din partea dreaptă nişte articole a unui site The Epoches Times care prezenta mult mai detaliat situaţia dezastruoasă din China.

1 comentarii
Etichete:

Radu Gyr

Radu Gyr (Radu Demetrescu, n. 2 martie 1905, la Câmpulung Muscel - m. 29 aprilie 1975, la Bucureşti, fiu al actorului craiovean Coco Demetrescu), rapsodul aproape legendar al “sfintei tinereţi legionare” şi (des)cântătorul crucificat al temniţelor comuniste, a fost una dintre figurile umane şi artistice cele mai complexe şi mai mucenicite din România secolului XX.
Poet, dramaturg, eseist, gazetar, doctor în litere şi conferenţiar universitar, de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 şi 1939) al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi Academiei Române, comandant legionar şi director general al teatrelor în timpul scurtei şi nefericitei guvernări legionare, Radu Gyr a împărtăşit crezul şi prigoana camarazilor săi sub toate cele trei regimuri de dictatură (dar mai ales sub cel comunist), însumând 20 de ani de detenţie politică (la care se adaugă şi trimiterea abuzivă pe frontul de Răsărit)[1].
În 1937, Radu Gyr era deja de doi ani în Mişcarea Legionară şi devenise comandant legionar pentru meritele sale. Când regele Carol al II-lea a declanşat prigoana împotriva legionarilor, a fost printre primii arestaţi şi duşi în lagăr. A avut o scurtă perioadă de linişte, în lunile de guvernare legionară, când a ocupat postul de director al Direcţiei Teatrelor (1940). În această calitate ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc. După aşa-numita rebeliune din ianuarie 1941, a fost condamnat la 12 ani de închisoare şi apoi trimis de către Antonescu pe front, "pentru reabilitare", în linia întâi. Acolo şi-a pierdut parţial vederea, motiv pentru care a fost reformat. La întoarcere a fost din nou încarcerat. În 1945 a fost condamnat în Lotul nr. 2 al ziariştilor, alături de cei mai prestigioşi gazetari interbelici: Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, Romulus Dianu, Pan Vizirescu, Ilie Rădulescu.
Radu Gyr este eliberat în 1956, dar după doi ani, în 1958, a fost rearestat şi condamnat la moarte pentru poezia "Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane!", şi la confiscarea totală a averii (nu avea!). A fost ţintuit timp de un an în lanţuri. Pedeapsa i-a fost comutată în 25 de ani de muncă silnică, dar poetul n-a ştiut asta decât la 11 luni după ce i-a fost schimbată sentinţa. L-au ţinut într-o tensiune extraordinară. Se aştepta în fiecare zi să fie scos din celulă şi împuşcat. Poezia aceasta avea titlul original „Manifest”. Cu acest nume, poezia nu mai era numai un poem, ci mai ales o incitare la revoluţie sau "contrarevoluţie", cum spuneau comuniştii. "Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,/ pentru cântecul tău ţintuit în piroane,/ pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!" Ştiindu-l şi şef legionar, regimul l-a considerat extrem de periculos şi puţin a lipsit să nu-l elimine fizic. Anchetatorii au aflat despre această poezie, dar nu au găsit niciodată manuscrisul, căci altminteri poate că l-ar fi ucis.
Manuscrisul cu poezia aceasta a fost dat de către Radu Gyr unui văr al său, arhitect, care l-a făcut sul şi l-a băgat într-o vergea de undiţă. Când l-au ridicat pe Radu, securiştii au făcut percheziţie şi la familia sa şi la rudele sale, dar nu au găsit petecul de hârtie incriminant. Mai târziu, vărul lui a ars manuscrisul[2].
Versurile sale au fost interzise timp de 50 de ani; toată opera sa de maturitate, "opera de sertar" de incontestabilă valoare, a cunoscut lumina tiparului mult după moartea poertului. Poemele sale din închisoare, aşa cum spune fiica poetului, au constituit o adevarată hrană spirituală pentru cei sortiţi foamei fiziologice şi terorii.
Scrisă în cea mai mare parte în închisoare, poezia lui Radu Gyr tinde să-şi disimuleze individualitatea şi să devină expresia unei colectivităţi - mărturie vie a unor experienţe dintre cele mai tragice care nu au rămas doar cazuri izolate.
Să scrii poezii în temniţă nu era un lucru prea uşor. Simpla deţinere a unui creion sau a unei bucăţi de hârtie îţi atrăgeau bătăi teribile şi săptămâni de izolare la Zarca. Metodele de scriere ţin de domeniul incredibilului. Deţinuţii foloseau bucăţi de săpun sau de sticlă pe care se sufla praful destinat deratizării pe care se scrijelea cu o aşchie. O alta metoda de "a scrie" o constituia înnodarea aţei, poezii întregi "fiind înşirate" pe aţe smulse din zeghe sau din pături. Talpa de bocanc, căptuşeala hainelor, obloanele sau pereţii celulelor au servit ca suport pentru strălucite opere literare.
Deţinuţii neavând acces la foi de hârtie şi nici la instrument de scris, versurile lui au fost memorate şi transmise de la un om la altul prin viu grai. Aşa au ieşit multe poezii dintre zidurile temniţelor, prin deţinuţii care le-au învăţat. Unii au ajuns în libertate, alţii au cunoscut alte temniţe. Opera lui este foarte vastă. A compus foarte mult în temniţă.
Poezia care a circulat cel mai mult şi care a însemnat cel mai mult pentru sufletul în restrişte al osândiţilor, a fost Iisus în celulă:

Azi noapte Iisus a intrat în celulă.
O, ce înalt şi ce trist era Christ!
Luna a intrat după El în celulă
Şi-L făcea şi mai înalt, şi mai trist...

Deţinutul îl vede pe Hristos, se identifică cu El, căci şi Hristos a purtat lanţuri cândva.
Poezia lui Radu Gyr este profund creştină, naţională şi umană.
Teodor Duţu, fost coleg de celula din Zarca Aiudului, îl descrie pe Radu Gyr ca pe un om cu faţa blândă (marcata de o cicatrice de arsura) care a suferit mult, şi care a ridicat moralul tuturor deţinutilor din perioada de deznădejde naţională. Avea un cap cu profil de evreu. Nasul uşor coroiat, ochelarii cu rama neagră, groasă alunecaţi totdeauna puţin mai jos decât locul în care ar fi trebuit să stea, desenul bărbiei şi poziţia corpului discret înclinată într-o parte, felul lui blând şi întrebător în care îl privea pe cel din faţa sa, la care se adăuga înfaţişarea generală a corpului (înalt, dar firav) cu spatele uşor înconvoiat - îi dădeau în ochii unui privitor neavizat, aerul unui evreu cumsecade, care a ajuns la ananghie fără vreo vină[3].
Radu Gyr folosea de multe ori cu gardienii o ironie foarte fină profitând în acelaşi timp şi de incultura şi prostia lor. Nu îi lipsea niciodată umorul cu toate că suferise enorm. Era respectat de toţi.
Ioan Ianolide, îl evocă pe Radu Gyr: Om cald, suflet sensibil, minte inspirată, caracter frumos şi trup plăpând; un mare poet, care a cântat în poezia sa toată pătimirea unei generaţii; un munte de suferinţă, de demnitate şi de disperare: acesta este Radu Gyr.
Nu a fost un mistic, dar credea în Dumnezeu cu toată tăria. Era un naţionalist român, nu era şovin, nu a cunoscut ura de rasă şi a iubit oamenii cu petere de sacrificiu.
Încărcătura mistică a textelor sale te îndeamnă şi astăzi, la o continuă rugăciune pentru salvarea neamului românesc, atât de prigonit în secolul XX. Semantica hristică a versurilor sale demonstrează că duhul Ortodoxiei poate sălăşlui în literatura română.
A suferit chinuri inimaginabile în închisoarea Aiud, cu un regim de celulă aspru. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. A slabit îngrozitor iar pielea îi atârna pe oase solzoasă şi tare asemenea unei piele de şarpe. Cu toţii credeau că nu va supravieţui. El a crezut însă şi a biruit moartea şi temniţa. A fost dus în cele din urmă la Spital unde a fost îngrijit de doctorul Teodor Vintilescu, deţinut politic şi el la Aiud. Acesta îşi amintea întâlnirea sa cu Radu Gyr: În „salonul" cel mic, salon ce era sub supravegherea strictă a paznicilor, se găsea internat poetul Radu Demetrescu Gyr. Din cauza casexiei cu care venise din Zarca, contractase un prolaps rectal ce începuse să se ulcereze şi pe care l-am operat, după vindecarea ulceraţiei, printr-o tehnică chirurgicală simplă - cerclaj anal făcut sub control digital. Era o procedură care în condiţiile în care ne aflam nu putea pune în pericol viaţa. În timp ce starea de sănătate i se ameliora şi mergea spre vindecare, dar şi către Zarca, Radu Gyr scotea o altă perlă a poeziei, a viitorului tezaur românesc „Balada ucenicului cu ochi albastri", baladă care mi-a fost dedicată mie de poet.
Cu ajutorul lui Florică sanitarul, am reuşit să ascundem în podul spitalului o cutie metalică în care am pitit manuscrisele poetului Radu Gyr. Recuperarea lor, dacă ele mai există, ar fi un aport la patrimoniul cultural al literaturii române.
Radu Gyr fusese scos din spital, Zarca înghiţindu-l din nou[4].
La noua Reeducare de la Aiud din anul 1961, poetul Radu Gyr era distrus, scheletic, istovit. Avea un sfert de veac de temniţă. În calitate de comandant legionar, i s-a pus în spate răspunderea pentru viaţa tuturor deţinuţilor. Era clar: dacă se supun, scapă cu viaţă şi chiar cu eliberare, dacă nu vor fi ucişi. De aceea el a dat o declaraţie de desolidarizare politică şi de renunţare la opera sa cu caracter social. Acelaşi lucru l-a făcut şi Nichifor Crainic. Scrisorile lor au fost citite deţinuţilor şi au fost ca un duş rece şi şocant[5].
A fost eliberat în anul 1963 şi silit sa colaboreze la ,,Glasul Patriei’’ (mai târziu, ,,Tribuna României’’, ziar editat de oameni ai Securităţii pentru românii din diaspora), pentru a putea supravieţui.
A murit pe 28.04.1975.
[1] Cf. Răzvan Codrescu, „Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generaţii”, în Revista Rost, Anul II, nr. 14 – 15/2004, pp. 4-8
[2] Cf. Simona Popa, "Radu Gyr nu a fost un politician, ci un entuziast", Interviu realizat de Nicolae TESCANU în Revista Rost, An II, nr. 14 – 15/2004, pp. 9-11.
[3] Cf. Teodor Duţu , op.cit., p.188.
[4] Teodor Vintilescu, art.cit., pp. 96-97
[5] Cf. Ioan Ianolide, op.cit., p. 211.

0 comentarii
Etichete:

A murit Pr. Ioan Iovan

Parintele Ioan Iovan, arhimandritul Manastirii Nasterea Maicii Domnului de la Recea, s-a stins sambata din viata la varsta de 86 de ani. El a fost unul dintre cei mai mari duhovnici ai neamului romanesc. In cercurile ortodoxiei romane Parintele Ioan este un adevarat mit. De-o cuviosie si de-o modestie uneori stanjenitoare si o sinceritate vecina cu inocenta, parintele Ioan a respins aura de martir pentru multii ani petrecuti in puscariile comuniste, preferand sa ramana monahul care a urmat calea mantuirii lui Iisus Hristos. (M.B.)
Un marturisitor al lui Hristos
Parintele Ioan Iovan s-a nascut pe 26 iunie 1922 in Husasau de Cris, judetul Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan si al preotesei Maria. A facut scoala primara in sat, liceul in Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Erau vremuri grele, Ardealul de nord era cedat. In 1946 si-a sustinut teza de licenta, iar in 1947 a inceput doctoratul in teologie. Ravnind dupa daruirea totala in slujba Domnului, va fi calugarit in Manastirea Sihastru de catre Episcopul Antim Nica. Este hirotonit apoi, in 1948, diacon si in 1949 ieromonah, pentru Manastirea Vladimiresti. L-a hirotonit, cu binecuvantarea necesara, episcopul de Oradea, Nicolae Popovici. Era episcopul plaiurilor sale de bastina, dar si omul caruia i se asemana prin ravna pentru Biserica si intransigenta fata de puterea comunista ce se instala. Aceasta atitudine, episcopul Nicolae Popovici a platit-o cu inlaturarea din scaun si moartea in conditii umile, iar Parintele Ioan cu temnita. In cei sapte ani de slujire la Vladimiresti a militat pentru o viata duhovniceasca intensa, intemeiata pe deasa impartasanie. Facea lucrul acesta intemeiat pe Scriptura si Traditie, desi unii l-au rastalmacit, iar altii l-au implinit fara discernamant. Influenta mare a credinciosilor la Manastirea Vladimiresti si miscarea duhovniceasca ce se nastea in jurul acestei vetre de spiritualitate n-a fost pe placul puterii comuniste, care avea ca si tinta diminuarea fenomenului religios. Asa au inceput sicanarile. Se facea propaganda impotriva pelerinajelor la manastiri, erau persiflate actele de pietate ale credinciosilor, erau restranse drepturile si libertatile religioase.
Detinut "periculos"
In aceste conditii, Parintele Ioan, fire darza, a scris un memoriu in care spunea, printre altele: "Partidul are reprezentanti in Biserica pe domnii imputerniciti. Bisericii de ce nu i se acorda dreptul de a merge prin scoli si in cazarmi, unde, sub masca atacarii misticismului, se neaga credinta in Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului si metoda ideologica in R.P.R.? Categoric, nu. Aceasta este metoda cea mai perfida de prigoana religioasa". Rezultatul a fost arestarea pe 30 martie 1955 a Parintelui Ioan si caterisirea lui, sub presiunea factorului politic. A urmat o ancheta dusa la Securitatea din Galati. Procesul s-a judecat si sentinta de condamnare la moarte, data in prima instanta, s-a comutat in condamnare pe viata. A executat noua ani si jumatate, pana in 1964, cand au fost amnistiati detinutii politici. A trecut prin mai multe penitenciare. Imbolnavit grav la Galati, este dus la Vacaresti. Si aici, ca si la Galati, oficia tainic Sfanta Liturghie. Potirul era o cutiuta de ebonita, iar vinul se aducea in sticlute de vin tonic. De la Vacaresti a ajuns la Penitenciarul Jilava, penitenciar de tranzit. Urmatorul penitenciar a fost cel din Gherla, cu teribilul sau comandant Goiciu. Apoi detinutii cei mai "periculosi", dupa evenimentele din Ungaria, au fost transferati la Aiud. Se ducea aici, ca si-n alte inchisori, o campanie asidua de "reeducare", folosindu-se mijloace de presiune psihica si fizica. Cei care datorita torturilor cedau psihic si fizic si se "reeducau", lepadandu-se formal de convingerile lor, aveau anumite inlesniri. Parintele Ioan n-a cedat. A ramas ferm pana la capat. Comandantul Craciun, printre alte mijloace de "reeducare", le citea recalcitrantilor declaratiile celor ce s-au "reeducat". Nici aceia nu pot fi judecati. Numai cine a trecut prin teroarea inchisorilor comuniste stie ce-a fost acolo. Iar culmea obrazniciei a fost ca l-a provocat pe Parintele Ioan sa citeasca din "Biblia hazlie". Bineinteles ca n-a facut lucrul acesta. Urmarea a fost ca l-a transferat la "zarca", cel mai teribil loc de chin din inchisoarea din Aiud. Aceasta sectie a inchisorii era un loc de exterminare lenta, cu celule mici, intunecate si umede.
Ridicarea caterisirii
Printre alte personalitati duhovnicesti din tara, la Aiud l-a intalnit pe Parintele Dumitru Staniloae, marele nostru teolog. "Privindu-l imbracat in pantaloni scurti de zeghe, la statura lui impozanta, nu-ti trebuia alt exemplu de batjocorire si de umilire a varfurilor intelectualitatii romanesti de catre regimul comunist". Dumnezeu l-a tinut pe Parintele Ioan in viata, iar la amnistierea din 1964 a devenit liber, stabilindu-si domiciliul in Bucuresti, pentru a nu le crea probleme celor apropiati. In aceasta perioada framantata, si de tinere sub observare de catre Securitate, de mare ajutor i-a fost inginerul Maria Chichernea, actuala stareta Cristina. In 1979 a scris un memoriu pe care l-a predat Mitropolitului Antonie Plamadeala, pe atunci secretar al Sfantului Sinod, care l-a prezentat Sfantului Sinod si l-a sustinut. Urmarea a fost ridicarea caterisirii pe data de 26 iunie 1979. Parintele Ioan a slujit apoi un an la Manastirea Cernica si alti doisprezece ani la Manastirea Plumbuita din Bucuresti. Acolo era si in 1989. In anul 1991 Parintele Ioan dorea sa inceapa o lucrare duhovniceasca si misionara, si astfel a fost indrumat la Recea, judetul Mures. Impreuna cu dansul a venit si Maica Stareta Cristina Chichernea. La Recea Parintele Ioan Lazar, parohul satului, ridicase o bisericuta si o cladire. Cei doi le-au definitivat si manastirea si-a inceput activitatea.
In 1992 s-a construit un altar de vara si o clopotnita. In 1993 a inceput construirea cetatii manastiresti propriu-zise, iar in 1995 construirea bisericii. Unicitatea acestei biserici de manastire consta in faptul ca toata pictura, executata de Viorel Maxim, este in mozaic. Toate fiind gata, pe data de 7 septembrie 2003, Patriarhul Alexandriei Petru al VII-lea, dimpreuna cu Patriarhul Teoctist, au sfintit biserica manastirii, inconjurati de multi ierarhi si preoti, si de peste douazeci de mii de credinciosi.
("Cuvinte impartasite de Parintele Ioan si Maica Stareta Cristina", Ed. Reintregirea, 2007) - Sursa: reintregirea.ro
"La Jilava am trait cel mai intens sentiment ca sunt preot. Intr-o zi am fost dus la fierarie, intrucat trebuia sa fiu transferat la Gherla. Mi-am ales un lant din multimea celor aruncate de catre un detinut de drept comun. Apoi, l-am inchinat si l-am sarutat, gandindu-ma la patimile Sfantului Apostol Pavel. Recunosc ca nu am facut o alegere prea buna a lantului. In loc sa iau unul mai gros si mai lung, am preferat pe cel care mi s-a parut mai scurt si mai usor. Fierarul m-a prins si mi-a asezat piciorul pe nicovala, iar cand a lovit niturile, metalul a muscat cu sete din carnea vie a picioarelor mele - urme pe care le port si astazi. Echipat in acest fel si cu catuse americane la maini, am pornit inapoi spre celula, cu injuraturile obisnuite: "Misca, banditule!". La jumatatea drumului, atent fiind sa-mi pastrez echilibrul, m-am pomenit deodata cu o lovitura cumplita in spate. Atunci, am simtit minunea - m-am dezechilibrat, dar nu am cazut. Mai mult chiar, am simtit forta lui Dumnezeu, care m-a intarit sa-mi pastrez cugetul netulburat de ura, si i-am zis gardianului ce ma lovise: "Domnul Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Cristos sa te ierte pe tine, fiule duhovnicesc, dupa nume, si sa-ti stearga toate pacatele, iar eu, nevrednicul preot duhovnicesc, cu puterea ce-mi este data, te iert si te dezleg de toate pacatele, in numele Tatalui, al Fiului si Sfantului Duh". In momentul acela, am inteles ca sunt cu adevarat crestin si preot. Facusem dezlegarea din toata inima. Cel care m-a lovit a amutit pe loc si s-a dat speriat la o parte. Smerenia si iertarea invinsesera ura si bestialitatea." (Parintele Ioan Iovan)

Articolul este preluat de pe:

0 comentarii

Popular Posts